O dată ce ai descoperit un principiu, ce rost mai are să-l aplici? (cf. I, 631). E nerăbdarea minţii rapide, plictisită de concret, a lui Valéry. Fulgurant, nu-l captivează decât izbucnirea ideii, momentul iniţial. Şi totuşi, acest om retras în vidul tuturor virtualităţilor s-a lăsat purtat de glorie pe la toate serbările şcolare. A început prin a vorbi, unde-i era locul, despre Descartes, ori Mallarmé şi a sfârşit prin a li se adresa unor congresmeni chirurgi. În anii treizeci, nu se concepea reuniune intelectual modenă fără participarea (cum se scrie pe generic despre actorii celebri care traversează filmul fără să aibă ce căuta în el) a lui Valéry. La fel de indispensabilă este prezenţa mai jos semnatului unde nu-ţi dă prin minte în acest oraş al parcurilor, central-european, de la graniţa de vest.
*
"...nu opera încheiată şi aparenţele sau efectele ei în lume ne pot edifica şi desăvârşi, ci numai modul cum am făcut-o" (I, 640). Cu astfel de idei, Valéry a susţinut puternic tendinţa de mai târziu - poststructuralistă i se zice azi - de a da întâietate procesului, activităţii creatoare şi nu produsului ei. E o atitudine contrară celei clasice, care îşi propune ca scop un obiect perfect. În fundalul ideii lui Valéry se recunoaşte însă aceeaşi mefienţă faţă de concret care purificase limba clasicilor şi o umpluse de perifraze. Impudici până şi obrajii în ochii "preţioaselor", li se spunea les trônes de la pudeur, iar dinţii, înfricoşate oase, se subţiau ca în povestea lui Creangă: l'ameublement de la bouche. (Se subţiau lingvistic, prin trecerea în alt registru; altfel, dacă ţi-i imaginezi ca mobilier, ca nişte dulapuri de-a lungul gurii, numai subţiri nu sunt.) Nu altă mentalitate îl va conduce pe Valéry să-i spună mării - într-un poem altcum superb- le calme des dieux.
*
"Celor puţini nu le displace să fie puţini. Cei
