Mijloacele numeroase de care dispune limba română pentru a indica vagul şi imprecizia ar merita să devină obiectul unei cercetări minuţioase. Mai multe fenomene apar ca înrudite din punct de vedere semantic şi pragmatic, chiar dacă sînt realizate prin forme lingvistice din categorii diferite: formulele modalizatoare de incertitudine, elementele de atenuare şi de aproximare, categoria indefinitelor etc. într-o manieră nesistematică, amestecînd categorii care ar trebui desigur disociate cu grijă, am încerca totuşi să ilustrăm potenţialul vag al diferitelor clase gramaticale: substantivele cu sens generic (lucru, chestie), articolul nehotărît (un, nişte), unele forme adjectivale (anume, oarecare, diverşi..., diferiţi...), pronumele nehotărîte (ceva, cineva, oricine), verbele cu valori modale (a crede, a părea), diferitele subclase de adverbe - modale (poate, eventual), de aproximare (cam, circa, aproximativ, oarecum, întrucîtva, destul de...), indefinite (undeva, oriunde, cîndva) - şi chiar prepoziţiile (prin, pe la).
Folosirea unor forme şi construcţii ale impreciziei se poate urmări foarte bine în domeniul temporalităţii. Pentru a indica, de pildă, plasarea unor fapte sau stări într-un trecut apropiat, fără a se preciza momentul realizării lor, există chiar în registrul standard, al limbii cultivate, mai multe posibilităţi: "zilele trecute", "acum cîteva zile", "cu cîteva zile în urmă", "de curînd", "nu de mult" etc. Nevoia de asemenea mijloace temporale pare să fie totuşi mare; apar de aceea în scris tot mai multe construcţii familiar-orale cu adverbul de aproximare mai - "mai ieri", "mai zilele trecute", "mai deunăzi" -"Mai ieri, pe vremea Ciuruitului" ("Luceafărul" = Luc. 14, 2000, 2); "Mai zilele trecute, de pildă, generalul B. căuta un contact" ("Academia Caţavencu", 23, 2000, 3) - şi chiar se actualizează exprimări mai vechi sau populare, cum ar fi
