Mărturisesc a nu mă fi impresionat pînă la implicare publi(cisti)că impasul moral în care ne zbatem, de-a valma, toţi (supra)vieţuitorii din acest "spaţiu mioritic" experimental care a fost şi este România. După eşecul din 1990, după o scurtă criză...partizană, mi-am cultivat, din instinct de conservare, sentimentul ipocrit că nu mă atinge cu adevărat acest compost căruia, din respect pentru hîrtie, nu vreau să-i mai dau acum alt nume1... Cu răbdarea specifică ortodoxului, am crezut că pot aştepta, doar rugîndu-mă, regresarea...
Desigur, sărăcia cronică frizînd de-acum mizeria pentru tot mai mulţi conaţionali şi disperarea adiacentă nu se putea să nu capete expresii lingvistice. Inflaţia stilistică datînd de pe vremea comuniştilor la putere, degringolada grafică provocată prin diversiunea â - aceasta din urmă girată academic! - constituiau vîrfuri ale iceberg-ului: (neo)limbajul de plastic al aceloraşi pseudointelectuali în majoritate foşti securişti sau la cheremul fostei securităţi.
Comutînd canalul sau, mai simplu, deconectînd televizorul, ignorînd apariţiile editoriale licenţioase, închizînd ochii (de fapt urechile!) la stilul onomatopeic şi colorat argotic al elevilor mei de gimnaziu provincial (fără a obosi, desigur, de a le cultiva homeopatic spiritul - atît cît îmi permite apetitul lor, tot mai diminuat, pentru acest tip de hrană), la înjurăturile de pe stradă ale tinerilor şi - oh, Doamne! -, deopotrivă, ale maturilor şi ale vîrstnicilor, riscam, probabil, să evadez în cele din urmă într-un univers fictiv... Hazul de necaz şi acel optimism funciar al creştinului îmi căpătau şi ele, treptat, gustul coclit al paliativelor...
Iată de ce am hotărît să scriu cele ce urmează, intrigat că dl. Ştefan Cazimir, distinsul profesor cu zîmbet calin-enigmatic pe care-l audiasem cîndva - la început contrariat de stilul său original de prezentare
