Ferice de jurnalistul român, ferice de ţara în care cuvintele nu au nici o valoare! Poţi scrie, ca ziarist, absolut orice, pentru că oricum nu te aude nimeni! Poţi acuza, demasca, injuria cu deplin calm, pentru că nu te crede nimeni. Iar dacă te crede, uită până mâine, când o vei lua de la început cu grosolăniile, insinuările, potlogăriile, dezvăluirile care nu dezvăluie nimic - decât, eventual, trupul de cadână excitată al cutărei starlete care flanchează, color, negrul-cenuşiu al articolelor tale. Multă vreme, am crezut că ziariştii coboară în mod deliberat ştacheta limbajului, simplificând informaţia pentru a fi înţeleasă de Neica Nimeni-cititorul. Aşa s-o fi întâmplând în primii ani post-comunişti. Atunci, ziarişti experimentaţi şi nu neapărat inculţi încercau să se adapteze noii lumi, mimând cu convingere idioţenia, prostia, grobianismul şi vulgaritatea. Astăzi, lucrurile stau, au intrat în matcă. Astăzi, marea majoritate a "reporterilor" sunt la fel de idioţi ca şi cititorul căruia i se adresează. Astăzi, pentru a deveni ziarist nu te mai întreabă nimeni dacă ştii citi şi scrie. Astăzi, e suficient s-o concurezi la dimensiuni pe Claudia Schiffer şi să păşeşti spre interlocutor cu aerul de vampă intelectuală al lui Cindy Crawford.

Din acest motiv, conferinţele de presă au ceva din aerul buimac-sexual al unor prezentări de modă. Domnişoare cu priviri tulburi, de drogate tocmai ieşite din piscină, par a vorbi cu picioarele superbe şi a gândi cu tocurile "hiper" ale pantofilor. Bărbaţii, mai oneşti în a-şi recunoaşte incultura, s-au retras îndărătul camerelor de luat vederi de unde, muţeşte, le dirijează pe nefericitele reporteriţe cât să nu scape peste interlocutor microfonul. Presa română arată aşa cum o ştim: adică, imbecilă, iresponsabilă, agramată şi amorală pentru că aşa sunt cei/cele care o fac. Patronii, mulţi dintre ei jurnalişti talentaţi, îş