Grădini austere

Cineva ne ţine neclintit în viaţă.

Fiecare dintre noi e respirarea unei făpturi nevăzute.

Când fiinţa ne este oază - accedem spre noi

înşine. Ce linişte peste culmi.

Ce adiere.

*

* *

Şi acum mai vezi statuile de marmoră

ale celor doi lei din copilărie. Privirile lor şi acum

fac punţi de aer între ani, stări, planete. Ca pe

vremuri fantomele lor vii răzbesc din statui

şi irump în viaţă în forme concrete.

*

* *

Tot ce-ai atins tu s-a desăvârşit în tăcere.

în fiinţă te-a adâncit, întunecându-te.

Ai rămas beat de prea multe simţuri ce-ntârzie-n duh.

Al tău să fie ochiul care eliberează

lumi absolute, pure?

Surâsul

Cum mă întunec în valea adâncă

A singurătăţii, vii ca o rază

Ce conţine sâmburele lumii cald,

Ochiul limpede.

Demoni puri, ţinând lira mea, blazon şi

Rană, mă aşteaptă pe ultimul drum

Cu sufletul la gură. însetată

Ies din iubire,

Prinsă-n veşnicul clocot înverşunat

Al beznei tandre, drepte, ca surâsul

Cărturarului din Alexandria -

Eratostene.

Ofrandă

Mi s-a spus: "Viaţa ta e o ofrandă

Zeului necunoscut." Fericită,

Mi-am lăsat plânsu-ncet să surpe cerul

Nemaivindecat.

M-am uitat în sus şi-am văzut lumile

Cât un pumn, cât un ţipăt de cucuvea.

M-am uitat în jos şi-am văzut mări, temple,

Zeităţi de foc,

Rude de sânge, prieteni. Atunci eu

în mine m-am uitat lung. Şi n-am văzut

De ce ard, de ce ninge, când cineva

Pur mă devoră.

Peisaj

Rar, timpul. Rar, versul. Şi acest amurg

Spulberând vraja tristeţ