"Comunismul, ca şi hitlerismul de altfel, detestă orice viaţă spirituală care se sustrage concepţiei sale", scrie François Mauriac în mai 1936, ca răspuns la apelul lui Maurice Thorez. "Îţi întindem mâna, catolicule", lansase electoral secretarul general al Partidului Comunist francez. În replică, romancierul neliniştii spirituale consideră că "adevăratul creştin îşi râde de orice tiranie, fie că este de Clasă, de Rasă sau de Stat". El nu poate "spera la nici un loc într-un stat totalitar unde conştiinţa colectivă se substituie conştiinţei personale."

Refuzul totalitarismelor de dreapta sau de stânga este consecinţa unei idei superioare despre condiţia intelectualului. În viziunea lui François Mauriac, acesta se defineşte prin spiritul critic. Orice abdicare de la el deschide larg calea imposturii. În anii '30, când ascensiunea lui Hitler în Germania încuraja excesele extremei drepte franceze, romancierul deplânge umilirea valorii în cel mai înalt for ştiinţific al ţării, Academia Franceză. "Conjuraţia dreptei" academice impusese, în 1935, refuzul lui Paul Claudel şi acceptarea mediocrului Claude Farrère. În Mémoires politiques, François Mauriac vorbeşte de "această ruşine de a i se fi preferat Farrère lui Claudel" şi este jenat de a aparţine unei Academii care îl admisese cu doi ani înainte considerându-l "un creştin, un naiv în ochii acestor bătrâni care (mă gândesc la cei de dreapta), se conformau directivelor şi aveau scopuri precise".

Creştinul acesta nu este "nici la dreapta, nici la stânga" (v. Xavier Grall - Mauriac journaliste), fidel numai propriei conştiinţe şi mereu singur, descoperind, încă din 1933, "semnele premergătoare ale unui fascism socialist".

În numele respectului datorat vieţii umane, acest Montaigne modern deplânge atrocităţile fasciste şi ororile lagărelor de concentrare. Le Cahier noir, apărut în 1943 sub pseudonim