"Şi tu citeşti scrisori din roase plicuri"...
În preajma anului 1880, un bărbat şi o femeie aflaţi departe unul de altul, el la Bucureşti, ea la Iaşi, îşi scriu o dată la două-trei zile. Telefonul se inventase de cîţiva ani, în 1876, dar vor mai trece multe decenii pînă cînd cuvintele schimbate între doi oameni care se iubesc, dar nu sînt împreună, să se poată şi auzi, nu numai vedea. Deocamdată, spre sfîrşitul secolului al XIX-lea, cei doi sînt obligaţi să-şi comunice prin poştă atît micile întîmplări zilnice, cît şi marile sentimente, atît problemele "administrative", cît şi chestiunile "de viaţă şi de moarte", atît mesajele impersonale, care ar putea fi rostite în public, cît şi cele cu maximă încărcătură afectivă, pentru care numai şoapta şi intimitatea, sînt potrivite. Convenţia scrisorii din secolul al XIX-lea implică toate aceste nuanţe. Ea este întîi de toate un instrument, o necesitate cotidiană, în al doilea rînd o posibilă bucurie şi abia la urmă de tot, numai în lectura posterităţii, "literatură". Convorbirile epistolare de odinioară nu sînt atît de diferite pe cît ne place să credem de convorbirile telefonice ale omului de astăzi.
Cititorul care se aşteaptă ca scrisorile lui Mihai Eminescu către Veronica Micle şi, eventual, ale ei către el să fie poetice, să fie capodopere literare, va fi dezamăgit. Abia dacă răzbate cîte o metaforă, cîte o întorsătură romantică a frazei care amintesc de "poetul naţional". Din fericire, Mihai Eminescu nu poetiza decît rarisim în epistolele sale şi tocmai de aceea ele nu datează. Viaţa cotidiană a gazetarului de la Timpul şi problemele lui sînt uimitor de actuale: se pare că lumea românească nu s-a schimbat prea mult de un secol şi ceva încoace. Din scrisori se formează spontan imaginea omului, cu tot omenescul său precum şi aerul timpului, pe care poezia, fraza căutată le-ar fi destrămat.
