Timpul

Este trecutul mai şters, mai vag decît prezentul? Desigur! Şi viitorul mai clar decît prezentul? S-ar părea că da... căci lucrurile devin mai clare în imaginaţie decît în realitate, atunci cînd încă nu există. Îndoiala în cazul ăsta se referă doar la însăşi şansa lor de a apărea, de a exista pentru orizontul nostru.

Şi toate astea sunt tot atîtea clipe...! Ce fel de clipe? Prezente, trecute, imaginare, reale? Un lucru este destul de evident pentru a fi afirmat - ele nu seamănă unele cu altele. De fapt ele nu există. Ele sunt entităţi fictive care au apărut în conştiinţă nu se ştie cum! Timpul este o sumă de entităţi fictive. Şi totuşi închipuirea lucrează cu aceste mici ficţiuni permanent şi într-un mod obsedant. Pe calea asta toată viaţa se împarte şi se parcelează. Ea devine obiect luat în stăpînire, măsurat acum şi mai departe, măsurat pînă cînd nu se mai poate măsura, adică pînă la moarte. Atunci de-abia cifrele se pot însuma şi capătă o semnificaţie cantitativă, adică perfect fictivă.

Privite din interior "clipele" devin lumi. Ele nu pot fi relativizate sau comparate. Fiecare din ele cuprinde o energie enormă, energia unei vieţi întregi care nu se pierde ci sporeşte mereu. Aceste clipe enorme găzduiesc suferinţe şi bucurii pe măsura lor. Toată această zonă întunecată a afectelor nu cunoaşte nicicum o scurgere cît de cît liniştită, calmă şi echilibrată a ceea ce se denumeşte timp. Intensitatea este aici singura dimensiune. Pur şi simplu ea se abstrage din timp şi nu cunoaşte paralelism. Sentimentele nu pot fi prevăzute, închipuirea le prezice eronat pe baza unei experienţe care se dovedeşte aproape totdeauna ca fiind nerepetabilă. Deci iată-ne în faţa unei desfăşurări discontinue, plină de explozii, o altă viaţă care parcă nu ne aparţine pentru că nu înţelegem cum se petrec lucrurile şi nici nu le putem prevedea. Viaţa cui?