În ultimii ani, o modă pentru mulţi inexplicabilă stăpîneşte aproape abuziv Vechiul Continent: e vorba de voga unui soi de jurnal intim al lui Fernando Pessoa intitulat Livro do desassossego, Cartea neliniştirii, care parcurge numeroase ţări, neliniştind pe toată lumea. Ce-i drept, moda Pessoa bîntuie de aproape trei decenii; prestigiul poeziei sale, în fulminantă ascensiune, iradiază acum asupra a tot ceea ce poetul portughez, dispărut în 1935 într-un perfect anonimat, a scris vreodată. La ora actuală, una dintre fantomele care umblă prin Europa poartă numele de Cartea neliniştirii (apărută integral în româneşte, ediţia Dinu Flămînd, 2 volume, Editura Fundaţiei Culturale Române, 2000).
Moda are totuşi o explicaţie istorică: Fernando Pessoa, marele introspectiv, a lăsat mii de pagini confesive, s-a destăinuit în zeci de variante, dar n-a ţinut ceea ce se cheamă un "jurnal". Actuala carte a apărut abia în 1982, cînd o bună cunoscătoare a manuscriselor pessoniene, Maria Aliete Galhoz, a pus cap la cap fragmentele confesive disparate (dintre care unele purtau dată, altele se puteau situa doar cu vagă aproximaţie) şi a compus această carte. Arhitectura celor două volume publicate în 1982 reprezintă mai degrabă opera editoarei decît a lui Pessoa însuşi. Mai mult, Fernando Pessoa ar fi vrut ca, prin această scriere în proză, să impună un nou heteronim, Bernardo Soares; cu alte cuvinte, ar fi vrut să se retragă din nou în spatele unui personaj fictiv, aşa cum făcuse compunînd versuri iscălite Ricardo Reis ori Álvaro do Campos. N-are importanţă! Datorită acestei întreprinderi editoriale admirate astăzi, posedăm în româneşte un text de interes excepţional pentru literatura europeană a secolului.
Nu toate însemnările din uriaşa suită memorialistică, redactată la persoana întîi singular, au aceeaşi greutate specifică; există, de exemplu, pagini fără semn aut
