"...între vorbire şi făptuire scrierea..." Saussureana observaţie a lui Kant, de la 1798, cum că semnele culturale, de pildă cele lingvistice, sînt arbitrare, în timp ce natura funcţionează în baza semnelor "naturale", ar putea explica lipsa de încredere faţă de scris pe care o acuză o seamă de gînditori, de la "tatăl" Socrate la obraznicul "fiu" Derrida, dispus să şteargă din memoria noastră însuşi statutul de întemeietor al maestrului. Ne amintim că în buclucaşa carte poştală găsită, pasămite, în Biblioteca Bodleiană, fatalistul Jacques citeşte un text à rebours: Platon îi dictează lui Socrate ceva ce rămîne un latent, hermetic mesaj. Reconsiderarea raportului maestru-discipol nu este, astfel, indiferentă discuţiei despre scris şi citit. Mai simplu: ce a fost mai întîi, oul sau găina ? Dar, să revenim la omul nostru de la Königsberg. Savantul conchide că, arbitrare, semnele lingvistice indică relaţii convenţionale. Motivate, semnele naturale (de pildă fumul, care - natural - nu poate exista fără foc) indică relaţii de contiguitate. Puţine, îndeobşte cele mai naturale, sînt semnele lingvistice cu o identică motivaţie. Indexicalele, de exemplu (aici, acela), desemnările personale (eu, tu), referinţele temporale (acum, atunci) ar putea concura cu pretenţia de a cuceri încrederea vorbitorului. The rest is silence. Tăcerea neîncrederii. La limită, mefienţa postmodernă în virtutea căreia se suspendă comunicarea de orice fel, atîta vreme cît între spusă şi faptă se întinde o distanţă parşivă. Tra il dire e il fare c'è di mezzo il mare - proverb italian care pare să depăşească simpla constatare a verbiajului la bunii latini. Există, însă, între vorbire şi făptuire scrierea. Graţie ei am recuperat atîtea lucruri care nu mai sînt, am aflat despre cîte o stirpe care a dispărut şi cîte un obicei îngropat în uitare. Herodot le aducea grecilor la cunoştinţă ciudăţeniile