O dată la doi ani, Fundaţia Culturală Română organizează o reuniune a profesorilor care predau limba şi cultura română la universităţile din străinătate. Este, din cîte ştiu, singura instituţie din România care poartă sistematic acest tip de dialog cu româniştii din toată lumea. Mai mult decît atît, aceste reuniuni şi-au construit deja o tradiţie: anul acesta, în zilele de 22-24 iunie, a avut loc la Sinaia ediţia a treia (cu tema "Românii şi cultura Europei"), după Sibiu (1996) şi Braşov (1998). Pentru că tema "culturii româneşti în lume" este pe buzele tuturor (pricepuţi şi nepricepuţi, binevoitori sau nu), cred că ar merita să zăbovim, preţ de cîteva articole, asupra acestor reuniuni. Să lămurim, mai întîi, cine sînt "româniştii". La diverse universităţi din toată lumea, se predau cursuri de limba şi cultura română ori de istoria României. La alte universităţi, cultura română este integrată în cursuri mai generale, de literatură comparată sau de istoria Europei Centrale şi de Est. Există, aşadar, catedre de "românistică"; destul de puţine dintre ele sînt ocupate de profesori de origine română. Cele mai multe au drept titulari profesori "de-ai locului", americani, francezi, italieni, ucrainieni, finlandezi sau albanezi. Sînt, mai toţi, oameni care au fost de foarte multe ori în România, unii au studiat aici, aşa încît cînd vreo nouă cunoştinţă le spune, cu surprindere, că vorbesc perfect româneşte, zîmbesc înţelegători, pentru că nimic nu li se pare mai firesc decît să vorbească bine limba căreia i-au dedicat viaţa şi cariera. Cînd vin pentru cîteva zile în Bucureşti, urmează traseul "ritualic": un tur al librăriilor, de unde pleacă, de obicei, cu kilograme de cărţi (sub privirile bucuroase, dar şi puţin perplexe ale librăreselor, care încasează într-o zi cît alţii într-o săptămînă), apoi vizite pe la instituţiile cu care au relaţii de lucru (Ministerul Educa