Thomas Carothers, vicepreşedintele de studii de la Carnegie Endowment for International Peace, este autorul unei cărţi citite, dar puţin citate în România, despre felul cum au fost risipiţi banii contribuabilului american pentru construcţia democratică din ţările fost comuniste. Dar democraţia nu este doar obsesia Europei Centrale şi de Est: "La sfîrşitul anilor '90, SUA cheltuia aproximativ 700 de milioane de dolari anual pentru promovarea democraţiei în aproximativ 100 de ţări" - scrie Carothers într-un recent articol publicat în revista Issues of Democracy. "Desigur, ataşamentul Statelor Unite pentru promovarea democraţiei nu e absolut. Ţara, la fel ca şi alte ţări, mai are încă interese economice şi de apărare, uneori în conflict cu scopurile extinderii democraţiei. Dar, aşa cum mulţi oficiali americani au declarat în ultimul deceniu, această tendinţă apare acum mai rar decît în timpul războiului rece, cînd SUA - în mod necesar după părerea unora - a încheiat alianţe cu regimuri nedemocratice din motive de securitate, derivate din competiţia cu Uniunea Sovietică. Strategia Statelor Unite de sprijin al democraţiei în epoca de după războiul rece a fost determinată de trei instincte interconectate: primul foloseşte democraţia americană ca model sau tipar; al doilea vede în democratizare un proces de "construcţie instituţională": ţara în tranziţie reproduce formele instituţionale ale democraţiilor stabile; al treilea încearcă să transpună în viaţă presupunerea că democratizarea implică o succesiune de etape, naturală şi ordonată. Pe măsură ce aceste ipoteze se confruntau cu realităţile tranziţiei politice, strategia a evoluat şi s-a maturizat. Promotorii modelului american de democraţie se bazează acum mai puţin pe modelul american. Ei aduc informaţii şi idei din alte democraţii stabile, din succesele relevante ale noilor democraţii. Uneori ei încearcă să ajut