S-ar spune că dispariţia ideologiilor tari a inhibat coagularea oricărui ideal comunitar. Ne aflăm sub imperiul gîndirii relativiste şi al individualismului de supravieţuire. Orice "model" e suspectat ca posibilă dictatură. Orice "mobilizare" provoacă reculuri circumspecte. Mă număr printre cei care nu uită că ideologiile tari - în cazul nostru, comunismul - au impus modelul lor de societate. O lovitură de stat condiţionată geopolitic a devenit premisa unei forţări a realităţii. Aproape nimeni nu a aderat din convingere: oamenii aveau de ales între adeziune şi represiune. Au aderat sau au fost reprimaţi.

De ce nu mai votează alegătorii? Am încheiat un deceniu de la stoparea acelui oribil experiment. Urmările sale - anarhia libertară şi replierea egoistă - s-au reflectat în recentul absenteism de la alegerile locale. E drept că şi în democraţiile occidentale se votează mereu mai puţin. Ba sînt prea multe partide - cazul italian -, ba sînt numai două, care converg spre o improbabilă sinteză între socialism şi liberalism, precum în Marea Britanie. În plus - citim cu toţii ziarele - nu pare să mai existe vreun partid scutit de bănuiala, dacă nu chiar de proba corupţiei. Economia controlează politica. Banii fac legea. Iar politicienii se pliază pe acest context, lăsîndu-se cumpăraţi. Se produc, pe de altă parte, schimbări prea rapide. Suveranitatea statală se transferă - parţial - către instanţele federale supranaţionale. Noile tehnologii provoacă euforii bursiere, dar the New Economy se dovedeşte fragilă. Nu se ştie cine conduce jocul şi chiar cei care cred că au frînele sînt pîndiţi de pericole insidioase, de la terorismul nuclear tiermondist, pînă la noul spionaj industrial cu ramificaţii mafiote. Asemenea elemente erodează viaţa politică occidentală. Electoratele sînt sceptice, sindicatele pactizează oportunist, societatea civilă vădeşte o insalubră apatie