Dezvrăjirea democraţiei Admiţînd că politica este un "rău necesar", nu pun problema vreunei negări, ci doar a unor precauţii şi mai necesare. Din moment ce trăim cu iluzii, iar unele dintre ele sînt de natură politică (şi democratică), destul de periculoase, mi se pare că este bine să mai aruncăm din cînd în cînd o privire asupra lor, chiar dacă nu va reieşi din aceasta o schimbare de paradigmă. Încerc, prin urmare, să pun doar chestiuni de nuanţă. 1. Iluzia democraţiei. În locul unei definiţii riguroase a democraţiei, prefer ce-mi spune butada lui Winston Churchill: "democraţia este cel mai rău regim, cu excepţia tuturor celorlalte". Optînd, deci, pentru democraţie, să înţelegem atenţionarea pe care o face Karl Popper în Lecţia acestui secol asupra cantonării în accepţiunea etimologică a termenului, că "democraţiile nu sînt forme de suveranitate populară, ci în primul rînd instituţii prevăzute să ne apere împotriva dictaturii", sau Ralf Dahrendorf în Reflecţii asupra revoluţiei din Europa, introducînd o delimitare a vieţii democratice de demagogie populistă: "democraţia este o formă de guvernare, nu o baie de aburi a sentimentelor populare". Dar vedeţi cît de mult a căzut în peiorativ cuvîntul la omul de rînd, care pune pe seama "democraţiei" neajunsurile din viaţa publică şi personală. Acum, în alegeri, "turmentat" din nou, cetăţeanul se întreabă "eu cu cine votez?" (sau, dacă vreţi, "eu cu cine să mai votez?") şi mă tem că are dreptate Jean-François Revel că "ne extragem opţiunile cele mai preţioase din nişte noiane de aproximaţie, de prejudecată sau de pasiune" (Cunoaşterea inutilă) şi că, într-adevăr, nu este justificată ceea ce el numeşte "euforia democratică" (Revirimentul democraţiei ). Fără o înţelegere calmă a beneficiilor şi limitelor democraţiei, aceasta poate degenera în idiocraţie. 2. Iluzia "clasei politice". Politicienii nu formează o clasă, ch