Cinematograful, pe vremea cînd cablul încă nu îi luase, în mare măsură, locul, obişnuia să fie distracţia de duminică, sau din zilele de vacanţă. Erau filme care se asortau perfect cu îngheţata şi plimbarea de după, ori cu mîncatul seminţelor din miezul acţiunii. La Patria sau la Scala era "civilizat". Noţiunea de "civilizat", de atunci, însemna: nu-ţi treceau şobolanii peste picioare, ca pe Bulevard, erau hîrtii pe jos şi coji de seminţe, dar nu chiar ca să patinezi pe ele; nu mirosea îngrozitor, decît în primele rînduri, unde stăteau cerşetorii şi aurolacii; nu se striga în sală tot filmul, ci numai la scenele cu adevărat serioase, în care ori murea cineva, ori iubea la nebunie. Erau (şi mai sînt, încă) bişniţari care cumpărau biletele şi te convingeau să le cumperi cu suprapreţ, pe motiv că sînt "epuizate". Aceiaşi bişniţari ţi se băgau în faţă la coadă şi erau gata să te ia la bătaie dacă le atrăgeai atenţia. Doar cinematograful Studio, din aceeaşi serie centrală, şi-a păstrat o demnitate aproape adevărată: era şi este curat, cu un public mai puţin expansiv şi mai educat. După '89, schimbările s-au lăsat aşteptate. Sigur, veneau mult mai multe filme (şi multe foarte bune), dar şi numărul spectatorilor scădea, acaparaţi fiind de televiziunea prin cablu. Treptat, au rămas doar adevăraţii cinefili, cei nu numai cu gustul filmelor, dar şi al ecranului mare, şi al atmosferei din sală. Seminţele au fost înlocuite de floricele, ce puteau (şi pot) fi achiziţionate din bufetele cinematografelor, împreună cu sucuri şi ciocolate. La Patria au apărut body-guarzi. Într-o perioadă, aproape că te controlau în sacoşe ca nu cumva să intri în sală cu sucuri şi alimente. Acum, sînt mai multe coşuri şi femei care strîng gunoaiele. La toalete există săpun şi hîrtie igienică, în general. Centrul a rămas, pentru cinefili, o tradiţie, dar periferia a-nflorit şi e pe cale să-l în