Unul dintre momentele ce mi-a marcat puternic prima copilărie a fost acela în care tatăl meu, profesor de limba şi literatura română, mă chema să-l însoţesc la aşa-numitele cursuri de "completare a studiilor", desfăşurate într-un sat pierdut în Bărăganul românesc, aflat la aproximativ 15 km de micul oraş unde locuiam în acel timp. Numai drumul pe care îl aveam de străbătut pînă acolo mi se părea o teribilă aventură: o mică porţiune asfaltată, apoi macadam prăfos cale de 13 km. Cursurile, gîndite "intensiv" de felul lor, aveau ca scop declarat lichidarea analfabetismului la sate. Ele se desfăşurau în două săli de clasă mici şi întunecoase ale unei şcoli care ar fi putut spune povestea răzmeriţei de la 1907. Dar îmi aduc aminte imaginea a 10-15 ţărani de vîrste foarte diferite, Feţi-Frumoşi ai unor vremuri acum apuse ce "condensau" 4 ani de şcoală într-unul singur, ca în poveşti. Cea mai mare parte dintre ei fuseseră obligaţi să vină acolo pentru a obţine rîvnitul certificat de absolvire a 8 clase primare, ce le-ar fi dat dreptul de a deveni membri PCR. Cei mai puţin vîrstnici, urmau să plece din sat pe baza acestei hîrtii cu puteri miraculoase, ce le-ar fi dat dreptul să acceadă la profesiunile de succes ale acelor timpuri, lăcătuş mecanic sau filatoare de bumbac după necesităţile Partidului şi voia fiecăruia. Nu cred că voi putea uita vreodată mirosul pătrunzător al motorinei cu care erau impregnate duşumelele din scîndură de brad, în pofida opoziţiei sistematice a unicului pompier al satului, bufniţa împăiată cu un ochi de sticlă lipsă, fapt ce îi slăbea esenţial demnitatea şi, mai ales, imaginea unei machete înalte de un stat de om reprezentînd aparatul circulator sanguin. În timp ce în sala de clasă alăturată vocile şovăielnice ale ţăranilor povesteau aventurile lui Nică la scăldat, propriile lor întîmpări de fapt, această machetă exercita o fascinaţie abso