Puţin înainte de revoluţie, între două autobuze, am fost la un cinematograf din Rucăr. Bineînţeles, unicul din localitate. Rula un film cu Sherlock Holmes. Mulţi copii în sală şi o gălăgie infernală înainte de stingerea luminii. După ce a început filmul am simţit o mişcare ciudată pe culoarul dintre rînduri. Un ins se plimba pe bicicletă. Făcea turul sălii pe întuneric. Mai tîrziu, doi puşti au aprins o brichetă dînd foc moţului căciulii celui din faţa lor. Spre groaza mea, în aplauzele sălii, căciula a luat foc cu o pălălaie de vreo treizeci de centimetri, în timp ce posesorul ei întorcea capul în stînga şi în dreapta (ca un cocoş) fără să înţeleagă ce se întîmplă. Aproape în ultima clipă a intervenit cineva stingînd focul. Era un om în haine de lucru şi cu mîini mari, cu care însă mai apoi i-a cîrpit o palmă peste ceafă tot celui cu fesul. În diverse momente ale filmului, spectatorii aruncau în pînza ecranului cu beţe şi cu roşii borşite. De fapt erau ţintite personajele, cele negative şi cele pozitive deopotrivă. Personaje care, culmea, reacţionau prin diverse gesturi de apărare sau sunete. Erau sincronizări perfecte între aruncările din sală şi aceste reacţii care se produceau de fapt în film. Spectatorii se antrenaseră probabil, văzîndu-l de nenumărate ori. Spectacolul sălii mi s-a părut atunci cu mult mai interesant decît filmul propriu-zis. La vreo doi ani după revoluţie am intrat într-o sală de cinematograf de pe bulevardul Kogălniceanu. Evident, nu mai ştiu care din ele.

Una în care toaletele se aflau într-o parte a ecranului. Uşile acelor toalete erau vînturate întruna. Două fete ieşeau şi intrau mereu şi după ele... cîte un bărbat. Ce se petrecea acolo e acum uşor de bănuit. Atunci era destul de şocant. Dar din nou viaţa bătea filmul. Mi-am adus aminte de atmosfera din Roma lui Fellini unde la un moment dat e un spectacol de revistă la care p