Textul Despre lectură a fost publicat de Proust mai întîi în revista La Renaissance latine, reluat după un an (în 1906) ca prefaţă la traducerea din Ruskin, Sésame et les lys, şi tipărit din nou, cu finalul modificat, în Pastiches et mélanges (1919). Ideea cea mai interesantă a acestui text e formulată chiar în primul paragraf: amintirile despre lecturile noastre sînt legate nu atît de cărţile pe care le-am citit, cît de percepţia cadrului şi a impresiilor care au însoţit actul lecturii. Toate ipostazele lecturii pe care le descrie în continuare Proust sînt de fapt reconstituiri ale ambianţei, ale decorului, ale imaginilor, zgomotelor, senzaţiilor ce se imprimă în memoria noastră atît de profund încît, peste ani, dacă ni se întîmplă să frunzărim cărţile de odinioară, acestea devin un fel de calendare ale zilelor îngropate de timp. Pentru Proust, lectura apare ca un act esenţialmente solitar; poate fi asemuită conversaţiei, dar prezintă imensul avantaj de a permite comunicarea cu altcineva fără aservirea la exigenţele mondenităţii. Un dialog în singurătate, aşadar, beneficiind de protecţia tăcerii, o tăcere pură întrucît lipsită de grimasele şi defectele vorbirii. Evocarea lecturilor copilăriei, temă prezentă deja în Jean Santeuil şi care va fi reluată în La Recherche (lectura, dimineaţa, în sufragerie, după-amiaza în cameră sau în parc, seara, după cină, în pat) abundă în detalii de o fermecătoare concreteţe: bătăile pendulei, zgomotul pompei de apă, cerul multicolor parcă reflectat de vitraliile bisericii întrezărită printre acoperişuri, sunetul auriu al clopotelor, lucirea bazinului din parc, ecoul vocilor care urcă dinspre aleea ce merge de-a lungul rîului, albul porţii care marchează capătul grădinii etc., etc. Tot aici - admirabilul elogiu al camerelor necunoscute, al camerelor străine din hotelurile de provincie, unde ai sentimentul că violezi intimitate