Fiecare mare victorie internaţională a unei echipe de fotbal de la noi a devenit şi o aniversare a revoluţiei din '89. După înfrîngerea Angliei, zeci de mii de bucureşteni, poate cam aceiaşi care nu se duseseră la vot cu cîteva zile mai înainte, au invadat străzile capitalei pentru a se simţi cu toţii români. Şi, oricît de evident de spontană le era bucuria, aceasta se aşeza ca de la sine în formele ritualului revoluţionar: ocuparea Pieţei Universităţii, steaguri găurite, basculante aducînd participanţi din periferie etc. Cineva lîngă mine începuse chiar să strige ole, ole, oprindu-se însă brusc cînd a realizat că următoarea frază nu se mai potrivea. Acelaşi ritual se repeta cam în toate celelalte oraşe ale ţării, cu intensităţi diferite, proporţionale parcă cu elanul revoluţionar iniţial (doar în republica de la Ploieşti, scurta defilare a unor bărbaţi goi a introdus o inovaţie neaşteptată...). "Spaţiul naţiunii", pe care nici ziua naţională, nici alegerile nu mai reuşesc să-l umple, era ocupat astfel de sport. Pe această scenă se jucau, în dialectul popular al fotbalului, dramele naţiunii, visele şi frustrările românilor ca români. Puteai să asişti astfel, de pildă, la reprezentarea aproape cutremurătoare a ambivalenţei populare faţă de Europa, care, iată, ne dădea cu tifla prin arbitrii ei, dar şi noi îi dădeam... cîte şi mai cîte, prin victoria noastră. Din acest punct de vedere, scurta scenetă cu Turcia şi România cîştigînd campionatul "ca să moară Europa de ciudă" spune mai multe despre "starea naţiunii" decît toate sondajele de opinie. Post-modernismul ne-a adus la cunoştinţă eşecul "meta-naraţiunilor", al marilor poveşti legitimatoare, făcîndu-ne sceptici - dacă nu chiar alergici - la orice idee de naraţiune în general.

Idealul naţional (şi sentimentul naţional corespunzător) este una dintre ele, iar "deconstrucţia" sa poate fi considerată practi