Baudelaire, poet multplăcut junilor şi care şi-a împrumutat numele multor baruri, suferea de un anume soi de plictiseală numit "spleen". Spleen-ul e destul de nasol şi iarna, dar vara atinge cele mai înalte culmi. Cînd te cuprinde spleen-ul, cu greu poţi face altceva decît să te laşi purtat, ţeapăn ca un buştean, de ale vieţii valuri. Întreaga ta fiinţă intră în grevă. E o întreagă trudă fie şi numai să te întorci şi să pui CD-ul cu "The Best of Mose Allison", pentru efectele mîngîietoare ale unor atari sentimente: "Şi ce, nu e ca şi cum ai trăi? / Orice s-ar fi ales de adevărata viaţă?". E o întrebare bună într-o zi şi o epocă în care, la Los Alamos, două hard-discuri, nu mai mari ca nişte cărţi de joc, în care se descrie în amănunt cum poţi dezamorsa o bombă atomică, sînt pierdute şi regăsite în spatele unui copiator. Dar nu-i nimic rău în dezamorsarea bombelor atomice, de ce toată tevatura asta? Oricine ar trebui să ştie cum se face. Instrucţiunile astea ar trebui predate în şcoli. Să zicem că un coleg aduce cu el o bombă atomică. Nu ai sta mai liniştit dacă ai fi sigur că toţi din clasă ştiu ce fir trebuie să taie? Şi mai e ceva. Nu sîntem cu toţii atît de deştepţi încît să ne şi descurcăm în instrucţiunile alea. Ştim cu siguranţă că George Bush Jr. nu este. La şcoală a avut numai note mediocre şi, în toţi anii ăia, nu a învăţat nimic altceva decît numele persoanelor care i-ar putea fi de folos în viitor. În mod evident, unele dintre aceste persoane sînt suficient de isteţe pentru a dezamorsa o bombă, dar ce te faci dacă sînt în vacanţă? Şi pentru că tot vorbim de vacanţă, fizică şi mentală, acesta este momentul în care companiile aeriene încep să-i tortureze pe cetăţeni, aşa că tuturor ni se scurtează fitilul.

Ce bombe? Noi toţi devenim dispozitive nucleare. Aeroporturile încep să aducă un pic cu azilurile de nebuni din secolul al XIX-lea, duduind d