S-ar părea că scrisul şi cititul sînt două acte strict complementare, inseparabile adică, precum aversul şi reversul unei aceleiaşi medalii. Logic vorbind, nici nu pot fi altminteri; numai că, nesincronice cum sînt: ultimul fiindu-i, "deocamdată", consecutiv celui dintîi, se interpun, adesea, ani de zile (ba chiar, în epoca mesageriei extragalactice şi "oarbe", şi ani-lumină) între ele. (De altfel, orice scris e o "conservă", i. e. o. "bouteille à la mer".) Cît despre noi, românofonii, care-l avem pe primul din latină, iar pe al doilea din slava veche (ca şi în cazul pace and război sau în acela al perechii genitale), decalajul celor două acte este unul multisecular - scrisul, de-a lungul unui ev întreg, fiindu-ne cu totul ilizibil; iar cînd învăţarăm să cetim, ceteam mai mult pisanii decît scripte! În fine, vicleniile istoriei, ca şi congenital, strabismul propriu... Acum, dacă dilectul lector se întreabă de ce-l voi fi pus, mai la deal, pe deocamdată între ghilimele, răspunsul este: întrucît citez (din "le dernier des délicats", anume Borges): "Leer, por lo pronto (, n.m.), es una actividad posterior a la de escribir: más resignada, más civil, más intelectual". Într-adevăr, lectura presupune o benevolă, dulce abdicare (ca în Liseuse - a lui Renoir), o politeţe (radupetresciană), civilitate şi inteligenţă - pe lîngă care scrisul nostru ce "deocamdată" o precede, coercitiv şi indiscret, e, uneori, o laborioasă barbarie, ca o stigmatizare sau ca un tatuaj. A scrie nu înseamnă, in extremis, decît a desena cuvinte, a căror noimă poţi s-o şi ignori. Graecum est, non legitur, de pildă, nu exclude mimetismul (cali)grafic. Tipografii culeg cărţi în limbi străine, de care, îndeobşte, n-au habar. Necunoscîndu-le, au, totuşi, avantajul că fac greşeli mult mai puţine decît în cazul propriei limbi - cînd ochiul patinează pe litere, în voie, sau devine, dimpotr