O carte a unei cercetătoare canadiene, Christine Métayer, despre care Roger Chartier a scris de curînd în "Le monde des livres", reface istoria scriitorilor publici în secolele XVII şi XVIII, cînd aceştia erau grupaţi în cartierul Saints-Innocents de lîngă Hale. Multă vreme s-a crezut că aşa-numiţii "écrivains publics" ar fi făcut parte din comunitatea "scriitorilor", fondată în 1570, şi care reunea profesori de caligrafie şi desen, experţi în verificarea semnăturilor, a calculelor şi facturilor contestate în justiţie. Scriitorii publici nu aveau aceste competenţe, mulţumindu-se să se pună în slujba celor fără ştiinţă de carte sau a celor care, chiar dacă învăţaseră să scrie, nu stăpîneau arta "frazării". Redactau, aşadar, scrisori, cereri, memorii. Majoritatea îşi instalaseră "birourile" în incinta sau în imediata vecinătate a cimitirului Saints-Innocents. Alfred Fierro (Histoire et dictionnaire de Paris, 1996) citează pasajul din Tableau de Paris în care Sébastien Mercier le face portretul: "Trăiesc precum teologii. Mai utili ca aceştia, sînt depozitarii tandrelor secrete ale slujnicelor. Acolo ele pun să li se scrie declaraţiile sau răspunsurile amoroase. Vorbesc la urechea secretarului public ca la aceea a unui confesor; iar dugheana unde se află scriitorul discret seamănă cu un confesional ciuntit". Preţul, modic în cazul epistolelor sentimentale, e mai ridicat pentru petiţiile adresate regelui sau miniştrilor. Scriitorii publici deveniseră, constată cu umor Mercier, cei mai asidui corespondenţi ai prinţilor şi miniştrilor. După această perioadă fastă a urmat o dizgraţie cu urmări devastatoare pentru profesiune: "Fără secreta corespondenţă a inimilor, care nu e supusă vicisitudinilor, (scriitorii publici) ar fi mărit numărul deja prodigios al scheletelor care sînt îngrămădite deasupra capetelor lor". Dar chiar şi această activitate va fi victima conjunctu