Cei îndrituiţi să vorbească în numele PNŢCD fac rău acreditînd, cînd vorbesc de istoria partidului lor, ideea că, la ei, lucrurile încep exclusiv cu Iuliu Maniu şi sfîrşesc pentru a reîncepe cu Corneliu Coposu. În acest fel nu numai că se unidimensionează nepotrivit tradiţia istorică a partidului, dar ea e şi falsificată grosolan. Cum - limitîndu-mă la perioada interbelică - numai Iuliu Maniu a fost unica personalitate a acestui foarte important partid atunci? Dar această sărăcire frauduloasă a personalităţilor conducătoare în interbelic e, repet, profund falsificatoare. Chiar pînă în 1926, cînd s-a realizat actul fuziunii dintre PNR şi Partidul Ţărănesc, Iuliu Maniu nu era singurul conducător al naţionalilor ardeleni. Mai exista şi Al. Vaida-Voevod, Th. Mihali, Ilie Lazăr, Mihai Popovici, o vreme (pînă la trecerea, în 1920, în Partidul Poporului), Vasile Goldiş, chiar Octavian Goga (tot pînă în martie 1920), Voicu Niţescu. De ce i-am ignora pe aceştia? Apoi Partidul Naţional Ţărănesc, ca partid istoric, se constituie abia în toamna anului 1926. De atunci încoace devine acest partid unul de însemnătate cardinală, concurînd, ca importanţă, Partidul Naţional Liberal pe harta politică a României întregită în hotarele ei istorice. Un act de fuziune între două partide duce la anularea unuia dintre ele, cum lasă a se înţelege unii lideri ai actualului PNŢCD? Au încetat, prin această fuziune, să mai conteze foştii lideri ai fostului Partid Ţărănesc? Nicidecum. Ion Mihalache era, chiar la actul fuziunii din 1926, vicepreşedinte al PNŢ, Virgil Madgearu secretar general al partidului, Grigore Iunian membru al conducerii centrale a partidului. Chiar C. Stere, pînă a fi silit să demisioneze, în 1930, din partid era o personalitate a lui foarte importantă. E adevărat, nu făcea parte din conducerea partidului (acesta a fost preţul fuziunii care, totuşi, s-a realizat pe baza