Exceptind Olanda, o echipa ce practica un fotbal spectacol, ce te unge la inima, dintre participantele la Euro 2000 se intilnesc in finala, daca nu cele mai valoroase, cel putin cele mai in forma echipe. Franta si Italia, ambele recomandate de fotbalul intern, dar si de trofeele cucerite in timp, au ajuns sa-si dispute titlul pentru ca nu si-au permis momente de relaxare, jucind pragmatic si fortind numai atit cit era nevoie. Olanda, marea perdanta a lui Euro 2000, nu a stiut cind sa se opreasca, rostogolindu-se fara frine, exemplul cel mai elocvent fiind galopul de sanatate din meciul cu Iugoslavia cind "portocalele" au facut risipa de efort si de goluri. Pe fondul unui joc si a unor rezultate pe masura, dar si datorita elogiilor ce nu mai conteneau, fotbalistii olandezi au suportat munca de Sisif facuta in teren mult mai usor, simtindu-se precum astronautii pe luna. Imponderabilitatea disparea, insa, imediat dupa meci, efortul resimtindu-se din plin atunci cind Davids & Co nu au mai fost "biciuiti" de incurajarile suporterilor. In concluzie, raminea oboseala, o oboseala placuta pentru ca era dublata de succes. Asemanator unui narcoman care-si asteapta drogul, Olanda a pindit golul si in disputa cu "azzurii" pentru a declansa morisca. Inexact, mai ales ca totul le-a fost oferit din start pe tava, un jucator in plus si doua penaltiuri. Insuficient in conditiile in care Kluivert a bijbiit ca un orb in cautarea golului, poarta adversa indepartindu-se de increzatorii fotbalisti olandezi cu cit timpul se scurgea. Panicati deoarece plasa adversa se incapatina sa ramina nemiscata, in plus cu doua penaltiuri ratate, olandezii au mers sa execute loviturile de la 11 metri numai pentru ca asa stipula regulamentul. De partea cealalta italienii, despre care Hagi spunea ca sint cei mai "smecheri din lume". Stiind ca un turneu final este precum o moara care macina, tehnicianul Din