În ceea ce priveşte reluarea creşterii economice, obiectiv stabilit pentru anul 2000, Guvernul a plecat de la ideea că primul efort pe care trebuie să-l facem este părăsirea iluziilor. A fost părăsită inclusiv iluzia că simpla creştere a veniturilor populaţiei ar determina creşterea cererii interne agregate şi, pe această bază, creşterea producţiei. Calculele arată însă că această legătură nu funcţionează în economia românească. Fiindcă la noi au persistat structurile învechite ale economiei româneşti, în combinaţie cu problemele calitative şi cu cele de competitivitate ale produselor autohtone. Anul 1998 este edificator în acest sens. Umflarea artificială a veniturilor a determinat, în anul respectiv, o sporire a importurilor şi nu o creştere a producţiei interne. Rezultatul final l-a constituit o deteriorare mai accentuată a poziţiei contului curent. Au urmat, în lipsa finanţării externe, o depreciere accentuată a leului şi reaprinderea inflaţiei în 1999. De fapt, ani de zile a fost întreţinută iluzia că drumul spre bunăstare trebuie să fie pavat cu salarii în creştere. Cum să crească însă veniturile într-o economie care îngloba şi costuri mari şi productivitate mică, şi producţie în scădere, pe scurt valoare adăugată negativă? Sigur, bine ar fi fost dacă am fi putut să luăm credite externe pe care să le fi folosit, în economie, pentru a obţine mai multă productivitate şi mai multă eficienţă. N-a fost însă aşa. Mai mult, salariile au crescut ani în şir fară să fi fost însoţite de mai multă productivitate şi de mai multă eficienţă. Prin urmare, nu se mai putea obţine profit decît prin explozia preţurilor. Prin inflaţie, deci. Numai că, pe o astfel de cale degeaba s-au mărit salariile. Degeaba s-au făcut indexări. Pentru că salariatul a cheltuit în piaţă ce a primit în plus de la casierie şi nu s-a ales cu nimic. Din 1990, încoace, prea puţine indexări s-au re