Chestiunea pare să fie de o futilitate absolută, aici, în rubrica asta minusculă, care, atentă mai ales la media, e firesc să se ocupe de cum vorbim, ceea ce a şi făcut în cîteva rînduri, şi, mă rog, de cum scriem, ceea ce, probabil, va face în alte cîteva rînduri. Dar, o spunem de la început, nu e vorba de cum citim noi, în general, cărţi, reviste, ziare, uneori atît de prost, de bîlbîit şi de pe deasupra, încît se reflectă teribil în cum vorbim şi cum scriem, chiar dacă scriitura ni se publică în vreo revistă, sub o semnătură la care lipim cîte un titlu pretenţios, de pildă eseist, pe care redacţia se simte obligată să-l toponimizeze, adăugîndu-i, pentru recunoaştere, un, să zicem, din Braşov sau din Titu. Majoritatea revistelor plătesc prost, aşa că în paginile lor mai scapă şi cîte un veleitar famelic. Este vorba de citirea profesională, de citirea pentru care se plăteşte, pentru care lectorul în cauză ia un salariu (de cele mai multe ori peste medie), şi care citire se transmite public, pe căi hertziene, catodice, prin relee şi satelit. Lectura profesională este - sau trebuie să fie - o lectură responsabilă, întrucît fiecare capriciu, voluntar sau involuntar, al cititorului de profesie naşte ispita la ascultătorul amator de a-l imita,
de a-l folosi ca etalon, ca model, de a-l generaliza. Asta pentru chestiunile de ortoepie, precum aproape invariabilele, la radio sau la televiziune, scrutin, cu accent pe prima silabă, în loc de a doua, prevederi, cu accent pe a doua silabă, în loc de a treia, palmares, cu accent pe a doua silabă, în loc de a treia, Bogotá, cu accent pe a doua silabă, deşi numele capitalei columbiene se şi scrie cu accent pe a, mafie, cu accent pe a doua silabă, în loc de prima, sosie, cu accent pe prima silabă, în loc de a doua, companie (pentru societate), cu accent pe a doua silabă (ca pentru subunitate militară), în loc de a treia