Există, în creştinism, şi în orice alt spaţiu spiritual, un soi de paradox al calităţilor şi al valorilor. Pe de o parte, oamenii au - toţi - o cale deschisă spre divin, au toţi şansa de a-l chema, de a-i vorbi, de a-i spune: Tu. Indiferent de înzestrările, achiziţiile şi condiţia lor, ei sînt - toţi - partenerii Lui, egali în posibilitatea de a-l atinge. Indiferent de înzestrările, achiziţiile şi condiţia lui, fiecare om are o aceeaşi nepreţuită valoare pentru interlocutorul său ultim. Pe de altă parte, lumea în care se mişcă omul tradiţional este o lume eminamente ierarhică, o lume a treptelor, a scărilor, a nivelelor stratificate de fiinţă. Fără aceste lanţuri calitative verticale, fără aceste suite de teritorii simbolice, populate de instanţe mediatoare - terestre ori celeste -, nimeni nu ar putea urca spre ţintă. Lumea ar deveni o democratică închisoare, un labirint fără fir şi fără ieşire. Egal dotat în ceea ce priveşte şansele sale "transcendente", omul şi le poate fructifica sau compromite după cum se orientează şi se mişcă în cadrul acestei ierarhii, după cum alege să o actualizeze. Un text sanscrit, un "Tratat despre ştiinţa conducerii" datorat lui Kautilya declară: "muştele caută o rană, albinele flori, oamenii buni calităţi, cei de pe treapta cea mai de jos defecte". Să fie oare vorba, aici, despre un determinism ce distribuie fiecărei fiinţe un rol de neocolit, de nedepăşit? Poate fi şi aşa, pentru că, în societatea hindusă, prestigiul funcţiunilor, al castelor, al calificărilor ereditare, al "legii" proprii este imens. Dar în acest caz am aminti istoria citată de Heinrich Zimmer în Filozofiile Indiei despre bătrîna curtezană din Pataliputra care a stîrnit admiraţia regelui Asoka cel drept. Pentru că îşi împlinea în mod desăvîrşit funcţiunea, tratînd cu absolută egalitate pe toţi clienţii ei, curtezana Bindumati a putut săvîrşi "un act de adevăr"