Cînd l-am întîlnit, avea 90 de ani şi era un om în putere. Îl chema Dărămuş Ioan al lui Arsîn, dar i se zicea Arsîn. L-am întîlnit într-un articol din revista Sociologie românească (anul V, nr. 1-6, 1943), semnat P. Chitulea. Acolo, ca şi în satul Cetea (Alba) unde trăia, făcea cum putea mai bine ce făcuse de cînd se ştia: citea. Era, se pare, un fel de mag şi era chemat, fiindcă i se dusese vestea, în casele sătenilor suferinzi, loviţi de soartă sau de rele, pentru ca el, Arsîn, să le aline durerea ori să le alunge necazul citindu-le din cărţile sfinte. Mergea cu cititul şi prin satele din împrejurimi - Geoagiul de Sus, Stremţin, Teiuş, Rîmeţ, Beiuc, Galda de Jos, Sîntimbru, Coşelariu, Totoi, Tibru, Cricău, Gîrboviţa şi altele. Din sate mai îndepărtate, pesemne - Răicani, Tecşeşti, Întregalde, Mogoş - veneau oamenii la el să le citească. Dar în Geomal nu se ducea, căci geomălenii, care lucrau mai toţi la Bucureşti ca servitori, se înrăiseră şi nu puneau preţ pe cititul lui Arsîn. Citea pentru felurite boli şi beteşuguri: de năjit sau soare sec (durere de cap), de durere de grumazi, de scrîntituri, de bube la degete, de sifilis, de alienaţie mintală, de bătrîneţe, pentru uşurarea durerilor cînd moare omul. Mai citea fetelor să se mărite, să nu se întîmple vreun accident cînd e plecat cineva departe, pentru pedepsirea duşmanilor personali, pentru furturi (unuia din Beiuc, căruia i se furase barda din curte, i-a citit o zi întreagă din Psaltire şi a doua zi dimineaţă barda a venit înapoi), aprinderi sau orice stricăciuni, pentru animalele bolnave. Cărţile din care citea erau: Psaltirea bogată. Tipărită în zilele prea înălţatului împărat şi rege Francisc Iosif I, sub îngrijirea şi cu binecuvîntarea înalt prea sfinţitului domn Ioan Meţianu, Sibiu, 1915; Evhologiu bogat, ediţia a V-a, Bucureşti, Tipografia cărţilor bisericeşti, 1926; Rugăciunile dimineţii - fără co