Furia antiaristocratică a regimurilor leniniste avea, să recunoaştem, o logică; în teorie, dictatura proletariatului nu putea admite altă nobleţe decît cea conferită de brăţara de aur a muncii. Braţe de cooperatoare arse de soare, piepturi de muncitor năduşite în salopete, frunţi de intelectual muncite de gînduri şi brăzdate de ridurile neliniştii izvorîte din preocuparea îndeplinirii în avans a sarcinilor de plan ş.a.m.d. Suna frumos, nu? Mare, mare aiureală! Paradoxalul Marx, cel despre care vorbeam săptămîna trecută (refugiat prusian devenit gentleman englez, contestatar furios dedulcit la liniştea răcoroasă a bibliotecii de la British Museum, soţ devotat iubitei sale soţii devenit amant al propriei slujnice etc.) nu putea avea drept urmaşi decît tot nişte indivizi paradoxali. Să mă explic. Meritele lui Alexandru Bârlădeanu în tratarea cu refuz a planurilor integraţioniste ale CAER-ului şi în cîştigarea de către Dej a independenţei de sub tutela Moscovei, la începutul anilor '60, sînt reale. Mai anii trecuţi, la moartea lui Bârlădeanu s-a spus că a murit un aristocrat al politicii. Acum cîteva luni, a murit şi Ion Gheorghe Maurer; meritele acestuia (inclusiv vînătoreşti), în lunga perioadă în care a fost prim-ministrul ţării, între martie 1965 şi februarie 1974, sînt - iarăşi - reale. La moartea sa, ziarele - de la stînga la dreapta orientărilor lor - au titrat: Odată cu Maurer, a murit un aristocrat al comunismului. (Pînă acum, doi!) Zilele trecute, Corneliu Mănescu a plecat spre cele veşnice. Rostul său în faţada de onorabilitate a diplomaţiei româneşti este şi el real. La moartea lui, vreo trei posturi de televiziune au anunţat - aţi ghicit - că a dispărut un aristocrat al fostului regim. Şi poate că aşa a şi fost, în toate cele trei cazuri. Dar lista nobiliară, în loc să scadă, creşte. Un cunoscut îmi vorbeşte despre memoriile în pregătire ale lui Ş