Am învăţat să citesc pe la 5 ani. Literele le-am deprins uitîndu-mă peste umărul bunicului meu care dezlega cuvinte încrucişate. Azi, dacă aş fi mai deştept decît sînt, aş putea să aflu şi să explic sensul adînc al întîmplării. Oare nu cumva încă de atunci, lectura mi s-a arătat a fi un mod de a decripta o realitate mereu încifrată? Nu ştiu, habar n-am. M-au dat la şcoală. În primele trimestre mă cam plictiseam. Pe cînd colegii mei buchiseau alfabetul, eu îmi făceam de lucru cu lecturile de la sfîrşitul abecedarului. Ştiind să citesc, nu mi s-a părut foarte important să deprind scrisul. E motivul pentru care am avut note mici la caligrafie şi, chiar şi-acum, scriu încet şi destul de urît. Oricum, în şcoala primară, n-aveam de unde şti că voi ajunge să-mi cîştig existenţa de pe urma scrisului. Pe rînd, mi-am dorit să mă fac miliţian, securist şi, mai tîrziu, arheolog. Între timp, am picat pradă unor pasiuni care nu m-au mai părăsit, practic, niciodată: lectura ziarelor şi cititul cărţilor. În liceu, fireşte, îndrăgostit fiind, am comis primele încercări literare. Mai tîrziu, cum-necum, m-am pomenit, drăguliţă Doamne, jurnalist. Articolele şi cronicile pe care mi-a tot plăcut să le citesc prin ziare, da, au devenit cronici şi articole pe care sînt obligat, într-un fel sau altul, să le scriu. Poate că, într-o zi, anumite cărţi pe care le-am citit mă vor obliga să-mi pun numele pe o carte.
Eu, cel puţin, aşa sper. Şi chiar dacă n-am devenit miliţian, securist ori arheolog, consider că jurnalistul sau - la o adică - scriitorul nu trădează rostul acestor opţiuni prime şi inocente. Cocoţat ca puicuţa pe muşuroi, tot zgîrmînd crusta cotidianului, cel care scrie urmăreşte de fapt unul şi acelaşi lucru: să descopere un sens, adică un secret - mărgica fermecată, temeinic ascunsă în mormanul inform şi prea puţin plăcut mirositor. Grămada asta (numită uneori, cu o vorb