În 1776, jumătatea septentrională preponderent protestantă a unei enorme colonii catolice dirijate de dinastii iberice dădea luminii Declaraţia de Independenţă a Statelor Unite ale Americii. Urmat de acumulări conflictuale, istoricul eveniment punctual devenea o sîngeroasă confruntare nord-sud, soldată, peste mai bine de un secol, cu abolirea sclaviei. O victorie sub semnul cosmic al Ursei Mari legitimînd, potrivit gramaticii politice moderne, întîietatea nordului avansat asupra sudului revolut. Botezat după florentinul Vespucci, continentul dezvelit ochiului european se lansase, încă de la "descoperire", într-o simbolică înfruntare a septentrionului cu meridionul, precum a Lumii Vechi cu Lumea Nouă. Nu lipsiseră, dintru "început", încurcăturile. Însuşi nordicului "naş" din meridionala peninsulă cîndva imperial metropolitană i se putea adresa tăioasa întrebare: avea el dreptul onomastic suprem asupra unui teritoriu atins mai întîi de botina lui Columb? La rîndu-i, genovezul Columb, căruia îi plăcea să fie recomandat drept Christophoros "purtătorul lui Christ", adică al dreptăţii Domnului în lumea sălbăticiei, avea să-şi vadă numele şi renume umbrite de ipoteza descinderii, dincolo de "pragul lumii", a cruzilor vikingi. Cunoscuţi îndeobşte drept normanzi, adică "oamenii nordului", aceşti bravi navigatori scandinavi conduceau principate în extremitatea sudică a Italiei şi în Sicilia, la scurtă vreme după fondarea ducatului Normandiei. De aici, dintr-un straniu "sud nordic", avea să se îmbarce Guillaume, pentru a deveni Wilhelm Cuceritorul... nordului insular ascuns în ceţuri. Meridionalii romani dăduseră pămîntului din spatele orbitor de albelor stînci de la Dover simbolicul nume de Albion. Victorienii aveau să-i ataşeze calificativul deloc anodin de "perfid", pentru a-l distinge de "candidul" continent. Cu alte cuvinte, machiavelice, un nord asumat superior se