Mijloacele comunicării audiovizuale au izbutit să ne transforme din temelii modul de viaţă, dar nu şi să înlăture radical meteahna congenitală de care au suferit pînă de curînd. În versiunea lor, actului de comunicare îi lipsea reciprocitatea. Funcţia de emiţător şi cea de receptor erau riguros despărţite. Ca şi în aşa-zisele dezbateri din socialism, forma lor nu era dialogul, ci monologul. Parteneriatul se stabilea între un emiţător care nu avea dreptul să tacă şi un receptor care nu avea posibilitatea de a vorbi. De la o vreme, patronii şi protagoniştii audiovizualului au declanşat o amplă operaţiune îndreptată spre amortizarea acestui inconvenient. Soluţia: programele interactive. Noutatea: libertatea acordată audienţei de a accede pe post în timpul difuzării respectivului program. Ca şi în alte ocazii, şi de astă dată tranziţia noastră s-a avîntat cu elan către preluarea acestei inovaţii. Astfel au apărut unele dintre cele mai gustate emisiuni cum ar fi concursurile cu premii, consultaţiile medicale şi juridice, talk-show-urile deschise. Gestul demonopolizării îl face monopolul. Mijlocul care îngăduie acest acces este telefonul. Carenţele sofisticatelor tehnici ale comunicării audiovizuale sînt ameliorate cu ajutorul acestei puţin pretenţioase tehnici de comunicare interpersonală. Oferta participării la concursul cu premii este lansată de organizaţia emiţătoare. Cine şi în cel fel va răspunde acestei oferte depinde în întregime de receptori. În această fază rolul cel mai activ revine părţii condamnate prin tradiţie la pasivitate. Angajînd dialogul, posesorul vocii care vine din necunoscut face saltul uriaş din condiţia anonimatului în cea a notorietăţii.

Acelaşi proces care îi dizolva identitatea, i-o restituie şi îi dă o dimensiune publică. Imprevizibile şi pline de autenticitate, aceste dorite injoncţiuni sporesc atractivitatea programelor. Scopul