Opoziţia nord-sud e folosită cu multă uşurinţă în descrierea politică. Aplicaţia ei cea mai generală opune nordul bogat şi sudul sărac. Lansată acum 40 de ani, pentru a slăbi forţa opoziţiei Est-Vest, distincţia a căzut în desuetudine, după ce a mobilizat mişcarea statelor nealiniate. Ea a fost însă de la bun început foarte inexactă geografic. Australia, de pildă, e în emisfera sudică, iar India - în cea nordică. La scară globală, ca să folosim un clişeu, şi România e la nord. Dacă rămînem în limitele europene, discuţia se schimbă radical: de zece ani încoace, România încearcă să scape de eticheta "ţară estică", pentru a intra măcar în selectul club al centrului. În tot acest interval, ea a suportat totuşi numeroase alte tentaţii politico-economice, mergînd de la cele nordice (modelul suedez) pînă la cele extrem-răsăritene (modelul tigrilor asiatici). Se vede cu uşurinţă că, pe măsură ce descrierea include mai multe criterii, nordul şi sudul îşi pierd forţa discriminatorie. La fel de des a fost folosită, în ultimii cincizeci de ani, opoziţia modelului politic nord-american şi a celui sud-american, pentru a contrasta lumea liberal-democratică şi cea a dictaturii însoţite de subdezvoltare economică. Cu timpul, această opoziţie a devenit şi ea foarte superficială. În schimb, în ciuda evoluţiei din ultimele luni, rezistă încă distincţia tranşantă dintre Coreea de Nord şi Coreea de Sud. O foame cronică întreţinută de un regim totalitar devenit dinastic, respectiv o spectaculoasă dezvoltare economică întreruptă de spectaculoase afaceri de corupţie au separat nu doar familiile coreene, ci şi familiile politice de aiurea. "Firul roşu" despre care s-au scris atîtea în presă, urma să aibă o derivaţie în Coreea de Nord, deşi regimul care se gîndea să-l instaleze părea tentat mai curînd de experienţa economică a Coreei de Sud. Multe alte universuri politice sînt puse în d