Străinul, ca reprezentare a celuilalt în interiorul cetăţii, a constituit întotdeauna obiectul proiecţiilor şi al fanteziilor comunităţii. Interesant este că la noi, după căderea regimului comunist, mitul străinului - erou salvator a fost înlocuit, în parte, cu cel al cuceritorului. Dacă după 1944 se crease, în rîndul claselor dezmoştenite, iluzia "venirii americanilor" (poate chiar ar fi venit, dacă ne-ar fi găsit pe hartă), după 1989 s-a dovedit că bîlbîiala ideologică ceauşistă şi-a avut faliţii ei care au întîmpinat investitorii străini cu "nu ne vindem ţara!". Că am vîndut-o sau nu, e, în ultimă instanţă, o chestiune de asumare a responsabilităţii. Însă atitudinea contradictorie faţă de străini ar putea explica, în bună măsură, de ce, pe de o parte, am vrea ca ei să ne rezolve problemele şi, pe de altă parte, îi împiedicăm să o facă. Interlocutorii mei nu sînt arhetipuri, ci oameni în carne şi oase. Sînt profesionişti care se află aici pentru a-şi face meseria şi care, de ani de zile, continuă să se întoarcă în România. Fireşte, vreau să aflu de ce . Dna Susan O' Reilly, din Anglia, licenţiată în istoria artei, în Business Development şi Project Management, conduce un proiect finanţat de UE, în colaborare cu Ministerul Culturii şi Fundaţia pentru Dezvoltarea Societăţii Civile (FDSC). Vorbeşte cu pasiune despre munca pe care o face timp de 9-10 ore pe zi (uneori şi în week-end) ca despre ceva firesc. Consideră că problemele cu care se confruntă aici sînt cele inerente oricărui început. Pentru mine, România e un loc magic pentru că e foarte "străin" dar şi foarte european. E o combinaţie de vechi şi nou. Discutăm îndelung, nuanţat, şi înţeleg că acest iad birocratic (De ce trebuie pentru fiecare chitanţă şi o factură?), al încremenirii în timp, poate inspira nostalgia începuturilor... Dl Alastair Snell, tot englez, a venit prima oară în 1993, ca voluntar im