Pe de o parte, un joc e mai mult decit un joc. Este istorie concentrata; este actiunea destinului la dimensiunea perceptiei noastre; este morala transpusa in coregrafie. De ce ne miram ca microbistii romani fac atita metafizica pe urma ispravilor nationalei? Membrii ei sint mai mult decit niste sportivi cu pasaport romanesc; ei ne sint ambasadori, campioni, esantioane reprezentative. Ei sint totuna cu noi, in chintesenta sinecdotica si echipament Adidas. Destinul „Romaniei“ la Europene este o figura analogica pentru destinul Romaniei in Europa. Politica alegorica comuta in alegorie politica aproape de la sine: nedreptatea aroganta a marilor puteri, impilarea arbitrajelor partinitoare, Vestul potrivnic Estului, restul lumii potrivnic noua – bieti ciobanasi condamnati de invidia cosmica… Si chiar asa este: nu pentru ca asa se poate interpreta, ci pentru ca asa s-a stiut de la inceput. Toti au lasat-o sa se inteleaga: antrenorul Jenei, jucatorii, heraldul lor cvasi-oficial Topescu (el insusi erou de legenda)… Or, observatorii culturali stiu bine: prejudecata naste realitate. „Restul il facem noi“, ori de cite ori umplem strazile in extaz sau ne impaturim resemnati steagurile.
Pe de alta parte, totusi, un joc e doar un joc. Daca n-ar exista in el delectarea, dramul de placere pura si inutila, n-ar merita atita suferinta. Daca sportivii nu si-ar impune performanta supraomeneasca a gratiei, a plutirii, pregatirea n-ar cere eforturi atit de ascetice, atit de inumane. Multimea tinjeste sa intrevada in salturile atletului ceva ingeresc... Si iata cum miza etica e completata de gratuitatea estetica: premiem marcarea golurilor, dar iubim jocul „frumos“ (ei, da! preferabil e sa-mpaci ambele exigente).
Intr-o astfel de strimtoare dilematica, dintre sportul hedonic si sportul politic, se gaseste prins de la o vreme cel mai bun fotbalist roman, Gheorghe Ha
