Pe la amiază ajunseră pe culmea unui deal. De la plecare pînă aici, n-au vorbit tot drumul. Bietul Mosie, de mergea în "pas alergător" de abia reuşea să-l însoţească doar cîţiva paşi pe stăpînul său. Se muncea, în acelaşi timp să formuleze mai multe întrebări, convins că Cel de Sus, nemulţumit de performanţele lui, n-o să-l mai folosească vreodată. Schimbase în ultimul sat de pe rîu bocancii săi de piele de cămilă cu nişte opinci comode. Dar pietrele ascuţite rodeau încălţămintea. Observară că, la acest nivel, muştele şi ţînţarii renunţaseră să le mai sugă sîngele. Însuşi bătrînul se miră de nişte insecte uriaşe şi transparente care zburau împrejurul sălaşului lor şi se aruncau asupra frunţilor omeneşti, asupra ramurilor de copaci şi cădeau zdrobite să moară. Sub carapace aveau o fărmitură de stea cu care luminau în noapte, sub ochii vii purtau un fel de caterincă micuţă cu care cîntau pierzania ce aştepta.

Fermecat de frumuseţea pămîntului, bătrînul petrecu pînă tîrziu afară, cînd focul s-a stins şi goangele acelea au tăcut din dumnezeiasca lor melodie. Zicea Moise: "Frumoase sînt lumile făcute de mîna ta, stăpîne..."

Cînd voiau să adoarmă, au văzut spre asfinţit un stol de porumbei care se apropia zburînd pe deasupra cedrilor înalţi, unde crescură ca nişte cocori; abia cînd au poposit la marginea pădurii, recunoscură că erau îngeri adevăraţi, veniţi cu jalbe, plîngeri şi scrisori prin care toate cinurile îl rugau pe Cel de Sus să se întoarcă acasă. Una dintre scrisori îl întunecă pe Cel de Sus la faţă. Ridică ochii spre Moise şi zise: "Veşti rele pentru tine. Să nu-ţi fie frică, te voi ocroti." Ameţit de o altă spaimă, învăţăcelul se bîlbîi: "Ce e? Ce?" - "Te caută potera faraonului. E adevărat că ai omorît pe securistul acela" Eşti fugar de atunci?" - "Da, Doamne, aşa e. Şi sînt pregătit să-mi primesc osînda." Porniră domol la drum. Cel de Sus