Fur, o clipă, faimosul titlu, pentru că nici un altul n-ar putea numi mai nimerit condiţia în care se află cel ce calcă Veneţia, fie "persoană însemnată" a lumii, fie fitecine. Pentru că, a intra în Veneţia şi a te supune ritmului ei, adică a te include în aiuritorul şuvoi uman ce vînzoleşte, zi şi noapte, oraşul din lagună, înseamnă a te lepăda - chiar dacă nu vrei - de orgoliile măreţiei proprii, a te confunda cu ceilalţi, a deveni, într-un cuvînt, un simplu anonim, vieţuind un răstimp în Veneţia: a fi veritabilul anonim veneţian. Ce-ţi rămîne să faci? Să fii simplu (sau complicat) spectator al acestei minuni lumeşti şi... dacă, mă rog, eşti prevăzut şi cu un pix, să notezi (cît poţi) una, alta, adică să selectezi din fluxul năucitor de noutăţi ce vin spre tine doar cele care crezi că merită să reconstituie... ceva de nereconstituit: viaţa caldă, pulsatilă, a Veneţiei.

*

* *

Gondolele. Desigur, gondolele. Care, alături de măştile carnavalului veneţian, multiplicate demenţial-ubicuu, înseamnă Veneţia. Gondola, ca emblemă a cetăţii de unde, încă de la anul o mie, dogele Orseolo cutreiera cu corăbiile sale coasta Dalmaţiei, dînd lumii primul semn că Veneţia există. Pe de altă parte, gondola veneţiană nu poate fi despărţită, simbolic, de soarta cetăţii. Obiectul acesta e atît de bizar în eleganţa lui plutitoare, încît a-l lua drept simplu vehicul - fie el şi unul de plăcere - înseamnă a-l anula. (Mai întîi, o paranteză: nu există moment de pauză al... vehiculului, ca gondolierul să nu-l umple cu dichiseala, aproape senzuală, a elegantei luntrii; mîna vînjoasă şi bronzată mîngîie, cu o cîrpă, plinurile şi golurile unicei sale amante, întru neîntrerupta ei strălucire.) Culorile gondolei: negrul, aurul, roşul. Negrul ciumei care a decimat cîndva cetatea. Aurul majestuos al bogăţiei şi nobleţei. Roşul fastului carnavalesc. E o eleganţ