Istoricul, filosoful, eseistul Alain Besançon a fost prima personalitate franceză, care a acceptat să-şi întrerupă lucrul la calculator, răspunzând astfel solicitării mele de a participa la dialogurile interdisciplinare destinate ciclului radiofonic OGLINZI pentru care fusesem desemnată să călătoresc la Paris, în perioada 17 aprilie-2 mai 1999, din iniţiativa directoarei Canalului România Muzical, Doamna Mihaela Doboş.
Revedeam Parisul după nouă ani de la prima "întâlnire" cu "Oraşul Luminilor". Ca şi atunci, întâia mea "Vizită" a avut ca ţintă... librăriile. Chiar şi după o fugitivă trecere în revistă a titlurilor şi autorilor de volume de muzicologie, filosofie, estetică - zone care mă interesau în mod special - numele lui Alain Besançon s-a reliefat, distingându-se alături de altele precum Lyotard, Jankélévitch, Ricoeur, Derrida, Deleuze etc., ale căror opere complete erau tipărite de edituri prestigioase ca Fayard, Seuil, Flammarion...
Mă familiarizasem încă din ţară cu maniera de a gândi a lui Alain Besançon, graţie traducerii cărţii sale Imaginea interzisă. O istorie intelectuală a iconoclasmului, de la Platon la Kandinsky. Parcurgând capitolele acestei cărţi - una dintre cele esenţiale în domeniul gândirii estetico-filosofice contemporane - am fost atrasă imediat de vivacitatea şi polivalenţa raţionamentelor, de argumentele pro şi contra reprezentării imagini Divinului în opera de artă. Cu toate că Hegel proclamase "moartea imaginii" şi a artei în plin secol XIX, Alain Besançon crede că imaginea "retrăieşte deja, sub alte forme, pe care nu le bănuim", tributară din nou măsurii, numărului, valorii, ce pot propune "imagini divine, care dau viaţă lucrurilor, şi imagini profane, care dau corp divinului". Concluzia sa optimistă continuă într-un fel o idee a lui Mircea Eliade, şi anume aceea că sacrul şi profanul se vor regla în continuare unul p
