Mihai Brediceanu a împlinit optzeci de ani. Este momentul senectuţii celei luminoase, moment în care, în mod firesc, priveşti înapoi potopit de noianul aducerilor aminte. O facem şi noi, cu nostalgie, o facem cu bucurie, rememorând anii, deceniile, observând în egală măsură curgerea secolelor, mai bine de trei la număr, în care familia Bredicenilor - în Banat, apoi în zona Braşovului - s-a dovedit a fi un bun străjer al spiritului românesc inclusiv în vremuri dintre cele mai tulburi. Personalitate iubită, personalitate controversată, personalitate respectată, Mihai Brediceanu însuşi este gândul cel viu al epocii sale, al epocii noastre pe care o parcurge cu seninătate, cu farmecul unei cozerii care - iată! - din vremuri de demult împodobeşte însăşi existenţa oamenilor acestor locuri. Este şi rămâne boier într-o lume care a uitat farmecul cuviinţelor celor subţiri. Pasiunile sale? În primul rând pasiunea cunoaşterii, a cunoaşterii celei vii prin muzică, prin ştiinţă, prin intermediul oamenilor. A condus, vreme de decenii, destinele unor importante instituţii muzicale bucureştene cum sunt Opera Naţională Română şi Filarmonica. A organizat seria strălucitoarelor concerte ale ediţiei din 1995 a Festivalului Internaţional "George Enescu". Cu decenii în urmă a reluat capodopera enesciană "Oedipe", pe prima scenă lirică a ţării. Iar perioada de aur a acestei instituţii - în ultima jumătate de secol - coincide cu directoratul său, perioadă în care, printre altele, marile titluri ale literaturii secolului XX, de la Debussy la Boulez, de la Richard Strauss la Prokofiev, au putut fi audiate de publicul nostru.

Este puţin? Este mult?... aş spune că este semnificativ pentru strădaniile unei personalităţi care, ca mulţi dintre noi, a stat sub vremi dintre cele mai tulburi. Dar nu s-a lăsat copleşit de acestea. Nu s-a lăsat mutilat. Mihai Brediceanu a dispus şi a dezvo