Citesc cu cel mai viu interes volumul II din Jurnalul de exil al doamnei Sanda Stolojan şi mă întreb de ce nu s-a mai bucurat de acelaşi succes ca primul. E drept că eu nu sînt o cititoare dezinteresată. Deşi numele meu nu apare în carte, mă simt, în dublu sens, implicată. Ca scriitor român care constată cu tristeţe dispreţul distinsei reprezentante a exilului parizian pentru scriitorii români din ţară şi ca om care a publicat înainte de 1989 cele Trei scrisori pentru S ale lui Constantin Noica, bucurîndu-se cu asupra de măsură că a reuşit să păcălească vigilenta cenzură.

Curiozitatea cu care am citit acest jurnal pleacă şi de la faptul că o cunosc pe cea care l-a scris din 1979, cînd am călătorit pentru prima oară în Occident, fiind invitată la Bienala de poezie de la Knocke. Acolo l-am întîlnit pe generosul Nego, care ar fi fost în stare să mă bage în sufletul tuturor cunoscuţilor săi din exil ca să mă simt bine. Cu gîndul acesta i-a vorbit despre mine şi doamnei S, care atunci cînd am ajuns la Paris mi-a transmis că ar vrea să mă vadă. Ghinionul meu a fost că am luat metroul în sens invers şi am întîrziat. Cînd am ajuns, stăpîna casei mă aştepta impacientată, pentru că trebuia să plece ...la Moscova şi risca să piardă avionul din cauza mea. Mi-am cerut scuze, regretînd că întîlnirea a fost ratată, i-am urat drum bun şi am făcut cale întoarsă. Mergînd pe jos, deşi nu cunoşteam deloc oraşul, m-am rătăcit din nou, dar nu-mi mai păsa, fiindcă nu ştiam că mă aşteaptă altcineva. Cînd am ajuns la hotel, am aflat că m-a căutat pictoriţa Magdalena Rădulescu şi că mi-a lăsat la recepţie ultimul număr din ziarul Scînteia. Am rîs amar, m-am gîndit că acela nu era Parisul în care visasem eu să ajung şi, ca să mă conving că nu eram tot la Bucureşti, am umblat ore în şir pe străzi, avînd grijă să-mi fixez nişte puncte de reper, ca nu cumva să mă rătăcesc pentru totd