Katarina Frostenson

Katarina Frostenson este o persoană enigmatică, o persoană care nu obişnuieşte să vorbească prea mult despre sine. Ca şi poemele Annei Jäderlund şi Birgittei Lillpers (în Suedia) şi ale Piei Tafdrup (în Danemarca), creaţiile ei poetice sunt dificile şi obscure.

Pentru Katarina Frostenson sensul scrisului nu pare a fi crearea unui înţeles, ci mai degrabă exprimarea unui ritm şi a unui ton. Ceea ce surprinde în arta ei poetică este o puternică senzaţie venind din combinarea elementului grotesc cu imaginile frumoase, rezultând un efect stilistic capabil să creeze o proaspătă tensiune. Poeta a mărturisit că, în copilărie şi apoi la şcoală, îi plăcea să se joace cu anumite cuvinte şi expresii, scandându-le şi şocându-şi colegii prin grotescul acestora.

În cartea de debut, În între, se vede clar concepţia sa postmodernă. Explorează intens golul care există între "în" şi "între", între ceva fantastic şi ceva trivial.

În volumul următor Ţară pură e vorba de copilărie şi moarte, de isterice mişcări declanşate într-un univers în transformare. Începând din 1981, Katarina Frostenson a locuit patru ani la Paris, împreună cu soţul ei, Jean-Claude Arnault, fotograf şi director de operă, francez. Anii petrecuţi în Franţa au fost fertili; poeta descoperă un alt tip de peisaj şi sufletul marelui oraş european. Locurile care revin mereu în scrierile ei sunt: Boulevard de Sebastopol, Gare d'Austerlitz şi Hôspital de la Salpêtričre. În volumul În galben există chiar poeme cu aceste nume magice.

În 1987 îi apare cartea de poeme Conversaţia, iar în 1989 Ţărmurile. Poetica nouă a Katarinei Frostenson e dominată acum de tensiunea dintre elementul masculin şi feminin. Lumea pare falică, "cuvântul se ridică precum o coloană, împietrind totul în jur". E analizată relaţia complexă cu celălalt, în acelaşi timp cu trecutul.