"Travaliul sever, în literatură, se manifestă şi se operează prin refuzuri" (I, 641). Altfel spus, prin "rezistenţă la facil". Prin asta, în ceea ce mă priveşte, înţeleg că meseriaşul bun, cel care adoptă un model, cum ar fi al romanului realist, o va face cu toată conştiinciozitatea şi nu după ureche, dar înţeleg mai ales că scriitorul mare, în loc să se lase în voia bogatelor lui însuşiri, îşi va crea asemenea dificultăţi încât, cu tot talentul lui, să-i vină greu. De ce procedează aşa? Pentru ca forma obţinută să păstreze în tensiunile ei constitutive energia celui care a produs-o, energie retransmisă, tot prin greutăţi de învins, unui cititor a cărui selecţie se realizează tocmai prin satisfacerea exigenţelor ce i se impun.
De câte ori am dat, în diferite variante, peste ideea de mai sus, am adăugat că lângă cele două categorii de autori se adaugă diletantul. Nici profesionist şi nici ascet al formei tensionate, acesta se lasă condus de impulsul - plăcere şi nevoie - de a scrie. Impuls autentic, precizam. Făceam precizarea, mă înscriam pe listă, îmi luam pălăria şi plecam.
Până într-o zi. Până când, ajuns la vârsta când nu-mi mai place decât să recitesc, m-am întors la Thomas Mann.
"Numai cârpacilor şi diletanţilor, spune personajul Schiller (în nuvela Ceas greu) le ţâşnesc lesne scrierile, numai neştiutorilor şi neputincioşilor care nu trăiesc sub apăsarea şi disciplina talentului".
Până aici, toate bune. Cam aspru spus, nu-mi cade bine că mă face şi cârpaci dar, în rest, aşa gândeam şi eu. Profesionistul şi artistul mare ştiu ce fac, diletantul nu. El e nepretenţios, el spune: merge şi aşa! Îi lipseşte disciplina, reclamată şi de Valéry. Scrisul nu e o apăsare pentru el, altfel nu i s-ar spune, de la latinescul delectare, diletant.
Ceva, parcă, nu-mi dă pace. Încovoiat sub povara artei, Schiller se plânge că n-are timp "
