Apărută în urmă cu doi ani la o prestigioasă editură franceză şi transformată deja în curs universitar la Facultatea de Istorie a Universităţii Bucureşti, lucrarea lui Lucian Boia este prima încercare de sistematizare a unui domeniu fără contururi precise şi într-o permanentă mişcare - al imaginarului, încercare ce se loveşte încă de la început de zidul compact al confuziei de termeni şi preocupări. într-adevăr, pentru a putea vorbi de imaginar, autorul trebuie mai întâi să-l delimiteze strict şi de istoria mentalităţilor, şi de antropologie (structurală sau postmodernă), şi abia apoi să-i stabilească nu atât o definiţie, cât un mecanism de funcţionare; optând pentru aurita cale de mijloc între tendinţele divergente ale structuraliştilor atemporali (şi antiistorici) ca Jilber Durand şi cele ale istoricilor "progresişti" ca celebrul medievist Jacques Le Goff, Lucian Boia vorbeşte despre o singură construcţie cu nivele diferite: arhetipuri, modele şi manifestările lor specifice: Panta rhei, dar Nimic nou sub soare.

Pendulând între universal şi particular, căutând întotdeauna să găsească în lumea de lângă el avatare ale miturilor mai vechi sau mai noi, culegător asiduu de mărturii orale, cititor de literatură proastă şi amator de benzi desenate şi filme de consum (mai semnificative pentru domeniul său decât operele de valoare), istoricul imaginarului pare la un moment dat mai curând un persoanaj exotic decât om de ştiinţă serios.

Şi totuşi, miza istoriei imaginarului este una foarte importantă în aceeaşi măsură în care e importantă înţelegerea mecanismului de funcţionare a lumii ca proiecţie a credinţelor şi prejudecăţilor celor ce trăiesc în ea.

Cu atât mai interesant se dovedeşte acest demers dacă avem în vedere că lucrarea lui Lucian Boia se opreşte, printre altele, la cel puţin trei teme ce-au ocupat (sau mai ocupă încă) spaţiul public aut