Numele lui Sebastian Reichmann (n. 1947) a devenit cunoscut iubitorilor de poezie în 1966, cînd a apărut pentru prima oară, în faimosul supliment al revistei Ramuri, intitulat Povestea vorbii, scos sub egida generosului animator literar care a fost Miron Radu Paraschivescu. Aci a debutat floarea avangardiştilor şi oniricilor din acei ani de resurecţie artistică: Dimov, Ţepeneag, Mircea Ivănescu, Mazilescu, Oişteanu, Almosnino, Nora Iuga. Speriat de manifestarea acestui grup de insurgenţi suavi, regimul a interzis suplimentul ce-o "luase razna", sub motivaţiile doctrinare prezentate în Scînteia, în numele principiilor "artei" admise de comunism, neapărat "antiformalistă", promovînd un cît mai bogat "conţinut de idei", negreşit "revoluţionare": "În dosul vorbelor descoperi însă un înspăimîntător gol ideatic. Din păcate, exemplele citate nu sînt singulare nici în "Ramuri" şi nici în alte publicaţii literare. Ele relevă (cînd nu sînt simple forme de manifestare ale imposturii) interesul aproape exclusiv al autorilor pentru imaginea stridentă, chestiunea conţinutului propriu-zis fiind, în concepţia lor, absolut secundară" (Aurel Martin). Sau: "Influenţa suprarealistă se manifestă uneori cu o violenţă surprinzătoare.(...) Fără îndoială, literatura noastră contemporană trebuie să poarte semnul epocii pe care o trăim. Este firesc ca opere ale literaturii universale din vremea noastră să fie asimilate creator de scriitorii tinerei generaţii. Fiecare epocă îşi creează însă o artă pe măsura propriilor aspiraţii. Originalitatea trebuie căutată în tălmăcirea lucidă, şi, în acelaşi timp, pasionată a gîndurilor şi sentimentelor lumii noastre" (Dan Grigorescu). Indiscutabil, a lumii "socialiste".

Şi cum să nu fi iritat tînărul Sebastian Reichmann instanţele ideologice, în pofida afectării lor liberalizante din acei ani întrucîtva îmblînziţi, cînd înţelegea a îmbrăţişa e