După cum sună, chinologia pare a fi o ştiinţă care se ocupă de China. Ştiinţă sau nu, ea se ocupă în realitate de cîini. În acest domeniu tranziţia nu şi-a manifestat creativitatea inventînd cîinii de pripas, ci doar înmulţindu-i cu frenezie şi dîndu-le scorţoasa denumire de cîini comunitari. Raţiunea de a fi a acestei inovaţii onomastice este aceea de a trasa o graniţă între două clase de patrupede. Existenţa cîinilor comunitari o certifică indirect pe cea a cîinilor necomunitari care, nebeneficiind de o siglă proprie, pot fi numiţi pînă una-alta cîini familiari. Graniţa menţionată semnalează o diferenţă crucială. Nefiind ataşaţi unor stăpîni bipezi individuali, cîinii comunitari rămîn în custodia statului, adică a nimănui, o etatizare care se opune irezistibilului puseu spre privatizare. Purtătorul canin al drapelului provatizării este cîinele familiar. Între cele două clase de patrupede se aglomerează o multitudine de distincţii care nu degenerează însă decît incidental în lupte de clasă. Întîlnirile aleatorii între exemplare ale celor două clase decurg de regulă într-o atmosferă cordială, vădind o lipsă de prejudecăţi de la care şi alte vieţuitoare s-ar putea inspira. Acest spirit conciliant nu putea fi agreat în socialism, pentru care rostul claselor nu era să fraternizezi, ci să se scarmene una pe alta fără menajamente. Ca şi populaţia umană, antecesorii actualilor cîini comunitari duceau o veritabilă viaţă de cîine. Deşi ţinea în somptuoasa-i bătătură o droaie de exemplare, geniul Carpaţilor s-a gîndit la un moment dat să interzică cetăţenilor de rînd această extravagantă îndeletnicire. Din motive deocamdată nedescoperite, eradicarea cîinilor familiari a rămas în fază de proiect. Pentru cîinele familiar, supravieţuitor al acestor crunte ameninţări, tranziţia pare o epocă de prosperitate. Mii de persoane de toate vîrstele,

de toate straturile, de