OK, fie, cedez, e aşa cum vor ideile dominante ale epocii - "rezistenţa noastră prin cultură" la tiranie a fost un moft intelectual, un alibi al laşităţii, un "deal" (altceva decît deal-vale-deal...) între scriitorii de onoare şi cenzură, un colaboraţionism mascat străveziu, "un troc, nu o bătălie" - după cum scria polemizînd cu aceste puncte de vedere dl Livius Ciocârlie într-un articol recent, prea puţin comentat din Observatorul cultural (nr. 6), cea mai nuanţată poziţie în faţa tinereştilor şi vijelioaselor acuze la adresa nimicniciei noastre, - un compromis iluzionat că ar salva literatura, aiurea, nu s-a salvat nimic, nici măcar sufletul: "Dacă am fi fost salvatori, cum e plăcut să credem - argumenta cu fineţe sarcastică, dl Ciocârlie - ne-am fi grupat ca unul şi am fi protestat cînd s-au dărîmat bisericile din Bucureşti..." Dl Ciocârlie e dispus să nu ia în seamă cărţile sale ca proteste, ca forme de salvare - e o delicateţe a modestiei aflată în eroare, din teama şablonardă de individualism; în plină nebunie a demolărilor, "Un Burgtheater provincial" ne dădea curaj ca să construim romane şi nuvele care rezistă şi azi, astfel salvîndu-ne şi pentru ieri şi pentru mîine. În loc să fi scris "Clopotul scufundat", era preferabil, mai demn (insuportabila comparaţie a adjectivelor absolute!) ca dl Ciocârlie să fi format, cu confraţi de ai săi, un lanţ uman în jurul unei biserici asaltate cu pickhamărul? Să fi făcut şi una şi alta? Atunci, e cazul să mergem cu autodenunţul pînă în vara lui '89, cînd se preconiza - în şoaptă densă - o grevă a scrisului. Să nu mai dăm nimic tiparului, adică cenzurii ceauşiste! Să sabotăm quadratura aceea a cercului: a scrie bine căpătînd bunul de tipar! Ce a rămas din greva aceea? Cineva a venit la mine, pe "Căderea Bastiliei" (ce nume de străzi accepta Primăria...) şi mi-a spus, grijuliu, că ideea grevei literare porneşte de la