De cele mai multe ori înţelegem ce se întîmplă în jurul nostru după ce luăm contact cu un produs artistic de calitate. Artele în general au, printre altele menirea de a face inteligibilă şi suportabilă o realitate care, în stare "brută", ne depăşeşte. Artele ne arată adevărata faţă a lumii. Filmul este, fără îndoială, arta supremă a finalului de veac şi poate că nicăieri mai bine decît în filmele vremii noastre nu vedem clar ce se întîmplă cu noi şi cu lumea în care trăim. Am revăzut zilele trecute trilogia The Godfather. Realizare cinematografică din specia capodoperelor, The Godfather este povestea unei familii mafiote italiene din SUA şi, în acelaşi timp, o radiografie autentică a unui anumit tip de infracţionalitate. Filmul este complet. Actori ca Marlon Brando, Al Pacino, Robert De Niro sau Andy Garcia joacă după un scenariu excelent scris de Mario Puzo, în regia lui Francis Ford Coppola. Astăzi se vorbeşte despre un stil impus de The Godfather în cinematografia americană şi este dincolo de orice dubiu că filmul este un succes mondial. În nici un caz nu îmi propun aici o cronică a celebrului film. Cred, însă, că acest film spune ceva important despre marii infractori ai timpului nostru şi ne ajută să înţelegem mai bine care sînt resorturile intime ale acţiunilor lor criminale. Cel mai tulburător adevăr care se desprinde din acest film este că marii infractori sînt convinşi pînă la capăt că acţiunile lor sînt valide etic. Spre deosebire de micii pungaşi, care par a fi conştienţi de la bun început de lipsa de legitimitate juridică şi morală a infracţiunilor pe care le comit, marii infractori, adică cei care ucid în masă, care fură milioane de dolari şi care distrug credibilităţi esenţiale pentru echilibrul social, au convingerea că fac bine. Un fel de falsă revoluţie le bîntuie mintea şi un fel de fals mesianism le stăruie în suflet. Justificările morale pe