La reuniunea "Românii şi cultura Europei", organizată de Fundaţia Culturală Română, despre care am scris şi în numărul trecut, s-a discutat, printre altele, problema manualului de limba română pentru străini. Există mai multe asemenea manuale, unele apărute în România, altele în străinătate, unele mai vechi, altele mai noi. Cele mai multe dintre ele nu ţin seama însă tocmai de publicul specific căruia îi sînt adresate, adică studenţii străini, ori sînt dedicate exclusiv studenţilor filologi (adică uzează excesiv de teoria gramaticală). Or, interesele străinilor faţă de România sînt diferite: în ultimii ani, de exemplu, spre limba şi cultura română se îndreaptă, pe lîngă cei care studiază filologia romanică, şi foarte mulţi studenţi la istorie, pasionaţi de istoria Europei de Est ori de istoria comunismului, sau studenţi la antropologie, care descoperă la noi o cultură tradiţională numai bună de studiat. Pentru aceştia (ca şi pentru numărul tot mai mare de persoane interesate de România din motive practice - afaceri, carieră etc.) ar fi necesar un manual practic, care să nu facă apel într-o măsură prea mare la cunoştinţele gramaticale. Iar un asemenea manual, însoţit eventual de casete audio/video şi de un CD-ROM interactiv, nu există. O altă problemă, nu lipsită de importanţă, o constituie dimensiunea culturală a discursului din manuale. A te adresa străinilor care vor să înveţe româneşte presupune conştientizarea diferenţelor culturale: construieşti un discurs pentru oameni care provin din altă cultură, cu alte repere, cu un sistem de valori diferit. De la formulele de adresare ori de politeţe pînă la felul de a privi istoria, totul trebuie adaptat pentru a comunica şi a explica străinilor diferenţele: de pildă, plasarea în manuale, ca texte de "lecţii", a unor fragmente despre specificul naţional ori despre ortodoxia noastră poate cădea în gol ori poate fi c