În perioada de glorie a Universităţii Craiova, Ilie Balaci era capabil să plece de la centrul terenului încadrat de doi apărători de la Dinamo Tbilisi, să ajungă totuşi la marginea careului advers şi să înscrie un gol printr-un şut atît de puternic încît să mai plutească prin aer cîţiva metri, dus de forţa cu care a lovit mingea. Fiind însă considerat prea tînăr şi "lipsit de experienţă", idolul oltenilor nu îşi găsea un loc în echipa naţională. Cu mulţi ani în urmă, Lăcătuş a fost "încercat", într-un meci în care zarurile păreau aruncate, un amical cu echipa Portugaliei, atunci cînd aceasta conducea, la pauză şi pe teren propriu, cu doi la zero. Năbădăiosul atacant joacă formidabil, singur contra lusitanilor şi întoarce rezultatul, partida terminîndu-se cu scorul de trei la doi pentru români. Urmarea a fost că nu a mai văzut cum arată tricoul naţionalei timp de cîţiva ani buni. Într-o perfectă simetrie cu cele două situaţii, atunci cînd ambii jucători trecuseră bine de treizeci de ani şi nu mai aveau nimic din vigoarea şi viteza tinereţii, unul de-abia trăgîndu-şi piciorul rănit şi celălalt înjurînd şi faultînd în dreapta şi în stînga.... echipa naţională nu se putea dispensa de serviciile lor. Situaţia nu este deloc singulară, un "pattern" asemănător fiind valabil pentru o lungă listă de jucători, de la Ştefănescu la Lupescu, Gică Popescu sau Hagi. Orbirea selecţionerilor era acompaniată de o bizară percepţie a comentatorilor radio şi TV: cînd venerabilii seniori trimiteau o pasă la zece metri de destinatar, comentatorul ne semnala că acesta din urmă "nu a putut ajunge la minge"; dacă erau deposedaţi cu uşurinţă, mai de fiecare dată cînd erau în posesia balonului, comentatorul ne încredinţa că au fost "jenaţi" de adversar sau faultaţi "discret" sub privirile complice ale arbitrului; cînd un coechipier îi "găsea" cu o minge de la patruzeci de metri şi apoi ac