În orice democraţie, partidele (chiar foarte multe fiind) au tendinţa de a se grupa în doi poli. Aşa s-a întîmplat şi în România după revoluţie. Succesul de care s-a bucurat constant CDR, o bună perioadă de vreme, s-a datorat faptului că se prezenta drept singura posibilitate de a contrapune ceva Frontului Salvării Naţionale, ulterior Partidului Democraţiei Sociale. Alegerile locale au demolat rolul de coagulare al CDR, au lăsat un gol care trebuie completat. O situaţie cu un partid mare şi alte şase-şapte mici care luptă pentru graţiile primului ar fi periculoasă şi ar genera tensiuni. Se pare că tendinţa care se va manifesta pînă la toamnă este aceea de a închega alianţe care, cît de cît, să se opună PDSR. Două mutări pe tabla de şah, una surprinzătoare, alta de mult aşteptată, par a prevesti această strîngere a rîndurilor.

Întoarcerea Uniunii zburdalnice la ţărănista vatră Prima este inedita alianţă care se pregăteşte între UFD şi PNŢCD. Asumîndu-şi zgmotos o identitate clară de dreapta, UFD şi-a creat un culoar doctrinar pe care să alerge. Dar a avut un traseu oscilant, intrînd şi ieşind din CDR, de fiecare dată argumentele prezentate de Varujan Vosganian părînd covingătoare. Ca tactică mediatică, au încercat să intre în conflict cu tot spectrul politic, atacîndu-i pe toţi pentru a atrage atenţia asupra lor. După ieşirea din CDR au dezvăluit curajos toate suferinţele acesteia, sperînd să-i preia din electorat. Acum cîteva luni, cînd PNL a luat decizia de a candida pe liste proprii, sperînd să-şi sporească şansele, Valeriu Stoica făcea o curte intensă UFD pentru o eventuală fuziune. În plin proces de auto-admiraţie, liderii UFD vedeau paiele din ochii liberalilor şi îi sfătuiau orgolios să-şi clarifice doctrina şi principiile, refuzînd arogant ofertele repetate. După ce alegerile locale nu au clarificat poziţia Uniunii faţă de pragul de 3%, iar ridicar